Autor: alinacirstescu

Noua generaţie rescrie istoria, se pare. De la sapă, la condei şi la acel magic touch-screen, drumul a fost lung şi anevoios, dar „worth-while”, cum se spune. Numai că între dependenţă şi demenţă nu mai este decât un pas.

Tinerii din ziua de azi nu numai că au devenit fascinaţi de lumea telefoanelor, dar s-au cufundat într-o lume complet virtuală. Lumea aceasta a telefoanelor, a computerelor i-a hipnotizat definitiv. Iar acest hipnotism pare să fie definitiv şi ireversibil, ca o boală incurabilă.

Fie că te afli în metrou, în autobuz, aşteptând în staţia de autobuz sau pe stradă, obiectul nelipsit şi inexorabil care îi însoţeşte pe tineri este întotdeuna telefonul. El le este şi tată, şi mamă, şi unchi şi mătuşă. Reprezintă totul pentru ei, lucru care a luat o amploare gravă. Aşa cum în armată soldaţilor le erau înmânate mitralierele sau baionetele, astfel sunt acum tinerii „înarmaţi” cu telefoane. El este Dumnezeul cel de toate zilele, făcătorul cerului şi al pământului. Şi nu numai că boala aceasta e infecţioasă, dar face victime constant chiar şi printre adulţi.

Tastarea, acel sunet păcănitor şi ticăit, reprezintă pentru ei sunetul liniştii, în vreme ce căştile reprezintă al doilea cel mai bun prieten al tinerilor. Din păcate, această “robotizare” a tinerilor nu va putea avea un final fericit, pentru că, în primul rând, radiaţiile emanate permanent de telefon pot duce la boli precum cancerul, în vreme ce ascultarea îndelungată la căşti poate duce la surzenie, evident, mai târziu sau mai devreme.

Însă cel mai trist lucru din toate astea este faptul că stăm unii lângă alţii, însă suntem la fel de singuri. Discutăm cu ceilalţi, aflaţi de partea cealaltă a telefonului, care sunt la fel de virtuali ca noi, iar ei discută cu noi, care suntem de partea cealaltă a telefonului şi, în final, suntem toţi complet virtuali. Deşi suntem toţi perfect reali.

O altă problemă este numărul mare de oameni. Valuri de cărnuri umane revărsate în metrou, în autobuz, pe stradă creează un haos, deşi unul ordonat, din care nu mai poţi ieşi. Vezi atât de multe feţe, atât de multe fete, în general, şi te întrebi: există un Dumnezeu pentru toţi aceşti oameni? Şi, în consecinţă, întristat de rezultatul deducţiei, constaţi că e mai logică legea lui Darwin conform căreia numai cei puternici supravieţuiesc.

Trăim printre oameni. Dar suntem mai singuri ca niciodată, mai invizibili ca niciodată, mai virtuali ca niciodată. Iar tocmai această virtualitate va fi vinovată de singuratatea din ce în ce mai accentuată a noastră.

Iar acest fenomen al tehnologizării în masă va duce la multe neajunsuri în viitor, pentru că, fiind atât de mulţi, (ceea ce e un paradox) nu vom mai reuşi să ne controlăm emoţiile. Am lipsit 3 ani din Bucureşti, pentru ca să constat, atunci când am revenit, că tinerii s-au schimbat şi mai rău.

Dacă te afli în metrou, 9 din 10 persoane scot “arma” şi butonează în disperare unor prieteni la fel de imaginari ca şi ei. Dacă te afli în autobuz, 9 din 10 tineri ascultă muzică la căşti fără a auzi nimic în jurul lor. Absurditatea este că fiecare, se pare, are pe cineva la capătul firului şi ajungi să crezi că toată lumea trăieşte la capătul unui fir invizibil de care nu se pot despărţi, asemenea Ariadnei şi a lui Theseu.

Exact cum drogat sau un beţiv îşi scoate sticla de bere/ţuică din buzunar să mai dea o duşcă, cum se spune, astfel fac şi tinerii cu telefonul. Vezi o domnişorică de 19-20 de ani intrând în autobuz cu o alură de doamnă arogantă, se aşează pe scaun şi, (ce credeţi că face), următorul gest al ei: îşi scoate telefonul.

Gestul ăsta se pare că a intrat în reflexul tuturor, indiferent de vârstă. Până şi bunicii o fac. Până şi adulţii – şi nu ştiu dacă să-mi imaginez dacă asta este doar o obsesie compulsivă sau o boală din cele mai grave, precum schizofrenia.

Pentru că, dacă un om normal sau aparent normal, ar fi făcut lucrul ăsta acum 100 de ani de faţă cu regale Austriei, cred că ar fi fost executat. Nu i-ar fi putut spune că trebuie să dea un like şi că trebuie să-şi găsească căştile ca să mai asculte o nouă melodie.

Dar să sperăm că aceasta este doar o criză şi va trece, ori vom ajunge la un nou nivel. În orice caz, tentaţia de a le lua telefonul şi de a-l arunca pe geam este atât de mare, încât cu greu rezişti acestei ispite.

Sunt convinsă că robotizarea în masă va continua şi se va agrava, dar, asemenea oricărei crize, va avea un punct culminant şi se va termina, făcându-se trecerea înspre o nouă etapă, poate mai gravă decât cea prezentă. Sper măcar să nu o prind eu, pentru că paradoxurile la care se va ajunge în viitor vor fi destul de mari şi serioase.

Cei total dependenţi de telefon ar trebui să fie înmormântaţi împreună cu el, pe piatra lor funerară scriind: “Aici este îngropat X-ulescu, împreună cu doamna Telefoneasca.” Sau: “Aici zace Iphon-escu, cel care nu putea renunţa deloc la a da share-uri sau like-uri”.

Dependenţa aceasta de telefon este asemănătoare cu cea de Coca-Cola, de la începutul anilor ’90. Dependenţa nu a trecut, ba s-a concretizat, apărând boli precum obezitatea în masă sau diabetul. Şi asta nu e tot. Au apărut şi alte noi branduri, la fel de periculoase, precum Schwepps, Fanta ori Sprite, care au eficientizat consumul, fundamentând lumea aceasta a “drogurilor uşoare”. Ideea este că orice dependenţă poate fi vindecată prin autocontrol, dar, din câte deduc eu, dorinţa de autocontrol e minimă, constatându-se, dimpotrivă, o lispă totală de voinţă în acest sens.

Dar mă întreb asemenea lui Dan Brown: ce s-ar întâmpla dacă, peste noapte, toate telefoanele ar dispărea? Şi, cel mai important, ce s-ar întampla dacă, activând doar un întrerupător, mii de oameni care călătoresc zilnic cu metroul, autobuzul, avionul, ar muri? Ar fi un gând tentant să punem capăt aceste orgii umane? Ar fi o mare tentaţie acestă baltă mare de sânge?

În orice caz, în ziua de azi, se pare că telefonul a devenit o prelungire a corpului nostru. În felul ăsta, riscăm să devenim parte din el definitiv sau el să devină parte din noi pentru totdeauna. După cum se zice, carul mic (telefonul) răstoarnă buturuga mare (omul), reuşind să-l domine şi să-l subjuge.

Închei cu o concluzie la fel de nefericită şi tristă: cât de singuri vom ajunge în final? Era tehnologiei va pune definitiv capăt legăturilor inter-umane, totul având să devină complet virtual? Vom ajunge să fim complet surzi şi muţi la cei din jurul nostru? Acest comportament tipic obsesiv-compulsiv ne va acapara şi ne va lua minţile definitiv? În final, consider că cei care îşi iubesc telefonul mai presus decât orice, ar trebui să rămână cu el pentru totdeauna. Dacă o persoană reală este mai puţin atractivă decât un telefon, atunci înseamnă că Polul Nord a devenit deja Polul Sud şi predicţiile mayaşe au fost toate eronate, după cum, de altfel, s-a şi demonstrat.

Dar, mai presus de toate, telefonul este oare bucate de cyborg din noi care abia iese la iveală şi cum vom arăta toţi ca nişte cyborgi virtuali? Să fie omul chiar însuşi robotul planificat al viitorului care deja a început să se definească?

 

Surse: Shutterstock, Narconon, Healthline, Recipes | HowStuffWorks.

 

Pentru a evita orice confuzie, începe cu începutul…

Partea cea mai complexă pe care doresc însă să o abordez în această temă labirintică a iubirii este absenţa persoanei iubite şi înlocuirea ei în plan prezent prin efort mental imaginar. Este vorba despre cum reuşeşti să creezi o prezenţă într-o absenţă. Aici îmi voi susţine opinia prin mai multe cercetări realizate de scriitori care au abordat aceeaşi temă. Înainte de toate, trebuie să confer nişte explicaţii. Atunci când ne ataşăm de cineva şi decidem în final că acel sentiment poartă numele de „iubire”, câteva transformări serioase se produc la nivelul creierului nostru. Denumirea lor ştiinţifică nu e importantă, ci faptul în sine că se produc este semnificativ. În urma acestui ataşament, prezenţa constantă a persoanei respective în viaţa ta (fie femeie sau bărbat) este reclamată constant şi la modul subconştient de creierul tău. În cazurile nefericite în care persoana moare, dispare, şi aşa mai departe, intervine crunta realitate, pentru că, acolo unde se afla odată obiectul/subiectul iubirii tale, acel centru energetic pozitiv, incredibil, plin de lumină, a dispărut brusc.

Scriitorul japonez Kakuzo Okakura vorbea despre forţa „vidului/golului” şi despre cum un om puternic şi înţelept cu adevărat se va transforma într-un vid, absorbindu-i pe ceilalţi, fără a lăsa de la el nimic, fără a se consuma psihic. Acum, lipsa celui iubit creează un gol negativ în viaţa ta, absorbindu-ţi întreaga energie. Se spune că în luptele de judo, oponentul îşi oboseşte şi îşi epuizează adversarul, rămânând impasibil în faţa acestuia, iar într-o dispută – cel care tace îl absoarbe pe celălalt, obosindu-l şi forţându-l să se mişte pe linia unui cerc vicios. Cu cât forţezi mai mult ceva, cu atât mai mult lucrul respectiv se va strânge în sine.

 

Din punctul meu de vedere, iubirea înseamnă 90% suferinţă şi doar 10% plăcere, aceasta în cazul în care eşti suficient de norocos să ai parte şi de acel 10% de fericire.

 

 

Câteodată meditezi dacă iubirea nu este, de fapt, decât produsul unei minţi bolnave şi ea nu este de fapt decât un „fairy-tale”, nu este de fapt decât o minciună. Oare legăturile dintre oameni nu sunt decât fictive, oare ne prefacem că ţinem la ceilalţi, numai dintr-un instinct al supravieţuirii pure? Pentru că eu mă uit în jur şi nu văd nimic concludent. Oamenii sunt perfect „blank”, robotizaţi, fără sentimente umane reale.

Un alt lucru interesant: în momentul în care persoana respectivă la care ţii dispare, intervine sentimentul de dor şi, după ce te-ai muncit ani de zile cu el, nu mai înţelegi motivul pentru care îţi este dor de subiectul asupra căruia ţi-ai revărsat, asemenea unei cascade, apele sentimentale. Spre exemplu, nu voi înţelege niciodată sentimentul de dor, nu îi voi înţelege niciodată complexitatea, pentru că şi el este supus cumva ilogicităţii.

Scriitorul englez William Carlos Williams a scris o nuvelă foarte interesantă în care povestea cum un copil descoperă pe o plajă o pereche de pescăruşi, pentru ca a doua zi, unul dintre pescăruşi să dispară, iar celălalt să rămână singur, de aici derivând faptul că dispariţia (şi atenţie: nu moartea necesar) celui drag din viaţa noastră ne duce cu gândul tot la moarte. Acelaşi lucru se întâmplă şi în poemul iniţiator al lui Barbu („După melci”) în care dispariţia melcului îl face pe copil să conştientizeze că dispariţia/lipsa/plecarea cuiva drag echivalează de fapt cu moarte lui, deşi moartea celui iubit nu s-a produs practic în plan fizic. Despărţirile au acest caracter nesuferit cu tentă de moarte, pentru că persoana pe care o iubeşti poate fi perfect sănătoasă, dar să fie perfect intangibilă, la zeci de mii de kilometri distanţă de tine.

Aşadar să reluăm ideea. De ce simţim lipsa celui care nu mai este? Şi să facem un exerciţiu: să spunem că avem un obiect care ne este drag şi îl pierdem pe undeva, şi apoi mai avem pe cineva drag a cărui dispariţie ne va devasta. De ce plângem mai mult după cel drag decât după obiectul pierdut? Lucrul acesta se întâmplă pentru că intervine o ierarhizare logică a importaţei lucrurilor din viaţa noastră, determinându-ne să conştientizăm că ne poate fi dor de pălăria pe care am lăsat-o în metrou, dar am muri dacă l-am pierde pe cel pe care îl iubim. Este adevărat că obiectele pot fi impregnate cu energia celui care le-a purtat (de exemplu, dacă persoana dragă ţie a murit şi ai rămas cu un obiect de la ea/el, vei preţui toată viaţa obiectul acela şi nu te vei despărţi niciodată de el, pentru că obiectul conţine şi concentrează întreaga energie a celui care a murit; este un intermediar între tine şi persoana respectivă). Dar totul trebuie să aibă şi o limită. Şi aici mai apare şi altceva: obiectele sunt obiecte, nu pot trasmite atât de multă energie ca un om, care rezonează cu noi tocmai pentru că e făcut din material uman ca şi noi (din materie perisabilă).

De-aceea plângem dacă ne-a murit animalul de casă, pentru că el e VIU. Un tablou, fie el şi al lui Napoleon, e MORT. Obiectele sunt MOARTE, omenii sunt VII, si cred că am spus tot prin asta. Bineînţeles că există oameni pentru care obiectele apar pe locul I şi dispariţia cuiva drag nu e tratată cu niciun fel de regret, dar sunt şi oameni pentru care relaţiile interumane sunt perfect valabile în orice situaţie.

Ce am dorit să subliniez aici este faptul că dispariţia cuiva (fie ea şi temporară) echivalează de multe ori cu moarte lui/ei, cel puţin în plan mental, spiritual, dacă nu fizic. Dacă lucrul acesta este dublat şi de moartea fizică, durerea este şi mai puternică. V-aţi întrebat vreodată de ce planetele, universul, au nevoie de un punct centrat/focusat de lumină, de ce au nevoie de un plan de sprijin? Iubirea este clar şi o plăsmuire a minţii noastre, dar şi o modalitate de distrugere sigură. Suntem oameni fizici, prezenţi, suntem aici şi acum.

Spaţiul pe care persoana iubită  îl ocupă şi care radiază în prezenţa ta, conferindu-ţi şi ţie din lumina lui, te face „addicted” faţă de el, aşa cum se întâmplă cu un drog. Noi nu am putea trăi o zi fără soare. Cum am trăi fără el? La fel de bine cum nici pământul nu poate trăi fără ploaie. Fără zi, nu ar exista noapte. Tabla de şah este întotdeauna colorată în alb şi negru. Yin şi Yang. Complementare, opuse, reciprocitate, antitetice. Fără ele, nu am putea exista. Noi nu am fii aici şi acum.

 

Spaţiul din jurul nostru este ocupat cu multe obiecte, cu multe lucruri, cu arbori, munţi, cu ape, cu păduri, cu dune de nisip, dar spaţiul pe care ele le ocupă nu radiază în niciun caz plăcerea pe care o simţi în momentul în care persoana pe care o iubeşti ocupă realitatea şi implicit spaţiul în care eşti şi tu în prezent.

Scena vieţii se schimbă cu mulţi oameni, cu multe personaje, dar ceea ce trebuie să înţelegem este că sentimentul de dor are o sonoritate aparte pe care mulţi nu o înţeleg. „A tânji după ceva” înseamnă că spaţiul din jurul tău nu conţine persoana de care ai tu nevoie, înseamnă că te afli într-un cadru/tablou eronat, într-un dezacord total cu lumea, înseamnă că subiectul nu se află în raza ta de acţiune şi că ceilalţi stimuli te deranjează, te irită şi ei trebuie să dispară. De ce, atunci când mâncăm, lucrul acesta ne creează plăcere? Ne creează plăcere, deoarece ceva din interiorul nostru a fost compatibil cu mâncarea respectivă. De ce, atunci când observăm un arbore înflorit şi frumos colorat, ceva care clar încântă ochiul şi generează eliberarea de dopamină, lucrul acesta ne calmează instantaneu? De ce, atunci când auzim vocea cuiva drag sau ascultăm o melodie care ne place, ne liniştim şi ne calmăm instantaneu? Pentru că lipsa de armonie, haosul iniţial generat s-a reorganizat şi s-a nivelat.

De-aceea se spune să ne bucurăm de micile plăceri oferite de viaţă (când mănânci o îngheţată, când te ţine cineva de mână, când priveşti oceanul, când alergi, când asculţi muzică), pentru că ele fac diferenţa între ce contează şi ce nu contează pentru tine. Antoine de Saint-Exupery vorbea la finalul cărţii lui – „Micul Prinţ” despre cât de importantă va fi, pentru el, după moartea Micului Prinţ, o stea de pe cer şi nimeni nu va ştii cât de fericit va fi când se va uita noaptea pe cer şi îşi va reaminti de prietenul lui. Lucrurile mari se află în detalii. La fel se întâmplă şi cu incredibilul roman al lui Miguel de Cervantes, „Don Quijote”, unde legătura dintre Sancho Panza şi stăpânul lui, Don Quijote, devine indestructibilă, pentru că timpul petrecut împreună i-a îmblânzit reciproc, făcându-i nelipsiţi unul de celălalt.

Ideea pe care Cervantes o mai include aici este aceea prin care protagonistul lui, Don Quijote, creează un personaj fantastic, prin intermediul imaginaţiei sale bogate, halucinante, şi anume, Dulcineea del Toboso. Dulcineea este clar o plăsmuire a imaginaţiei sale, el încercând să modifice realitatea, să facă oamenii altfel decât sunt. El are, aşa cum bine spune criticul Nicolae Manolescu, „crize ale realităţii”. El nu îşi poate imagina altfel oamenii decât frumoşi, drepţi, curaţi, sinceri, reali în sensul, din nefericire, imaginar şi ideal al cuvântului.

 

Şi, ca să rămânem cu ceva în urma acestui articol, de reţinut ar cam fi următorul lucru: bucuraţi-vă de timpul petrecut cu cel drag (fiecare secundă contează, pentru că viaţa e măsurată) şi, atunci când se produce dispariţia lui/ei (pentru că tot ce e bun nu rezistă, tot ce e rău dăinuie o veşnicie), gândiţi-vă că amintirile pot înlocui întotdeauna spaţiul lăsat gol de cel care a dispărut şi că vidul poate avea atât de mult potenţial imaginar, încât persoana iubită nu va muri niciodată pentru voi. La fel cum s-a întâmplat şi cu Saint Exupery. Fiecare trigger emoţional e unic. Poate fi nuanţa unei flori, o întâmplare, o îmbinare plăcută de situaţii, un tablou, un miros, un parfum, un sunet, pentru că toate au un sens ascuns al lor care ni se va releva numai la finalul acestei vieţi.

În acest articol nu e vorba numai de romantism pur, ci de dovezi ştiinţifice. Dragostea este fără îndoială şi un produs al minţii noastre (element inexorabil al existenţei noastre), iar multe lucruri subconştiente fac posibilă această realitate înconjurătoare, fie ea mai bună sau mai rea, mai prietenoasă sau mai neprietenoasă, mai palpabilă sau mai fantastică.

 

Surse: Pinterest, yzworks.jp, Old Hall Hotel, Shotgun Jazz Band – Bandcamp, Livemaster, www.pinterest.com, www.pinterest.com, Wikimedia Commons.

Dacă subiectul despre iubire a devenit deja demult perimat, ar trebui să îi conferim atunci o altfel de interpretare. Aşadar, să o luăm cu începutul. Ca scriitor, ai datoria de a scrie despre iubire, dragoste şi aşa mai departe, dar, mai mult decât atât, ai datoria să rezonezi cu cititorii tăi. Acum, iubirea poate fi de mai multe feluri, poate lua “n” înfăţişări, te poate surprinde plăcut sau neplăcut.

Lumea din ziua de azi, generaţiile secolului XXI iau iubirea mult prea simplu, uitând clar să îi mai confere vreun sens real sau raţional chiar. Pentru că şi iubirea are o logică a ei proprie, deşi mulţi susţin că este un sentiment clar axat exclusiv pe „feeling and not thinking”. Mulţi oameni se îndrăgostesc din pură plictiseală, alţii – pentru că excesul de dopamină le prieşte, devening un drog pentru ei. Dar, departe de toate acestea, sunt relaţiile dintre oameni cu adevărat stabile, profunde şi cu sens? Vedem tot mai multe cazuri de divorţ în America şi în Europa chiar; copiii sunt absolut mândri că părinţii se despart, devenind aproape un lucru “fashionable” pentru ca părinţii să fie divorţaţi, şi ne întrebăm, în urma tuturor acestor modificări radicale, care mai e sensul să mai iubim? Iar la ele se mai adaugă şi legăturile de homosexualitate, care, din nou, au un caracter anormal, nefirsc, contrar firii umane, care, de la o generaţia la alta, capătă noi sensuri şi noi conotaţii din ce în ce mai înspăimântătoare. Iar dacă iubirea nu este decât o explozie chimică la nivel neuronal şi nimic mai mult, cu ce am mai putea schimba noi lucrul acesta? Dacă ceea ce gândim noi că este minunat, nu este de fapt decât o simplă adaptare şi o reacţie normală şi naturală a organismului la stimuli externi, pentru că nimeni nu poate nega faptul că sentimentul de ataşament faţă de cineva (fie el bărbat, tată, mamă, soră, femeie etc) nu este şi consecinţa unor transformări certe la nivel cerebral? De multe ori, nu realizăm că multe dintre deciziile noastre, reacţiile noastre, gândurile noastre, nu reprezintă nimic altceva decât o reacţie a subconştientului nostru.

Analistul Sigmund Freud a consimţit faptul că omul este o fiinţă sociabilă, adică fiecare om are nevoie de alţi oameni, iar lucrul aceste vine şi ca o adaptare la realitatea acestei epoci. Numai că lucrul acesta a început să se manifeste în sens invers: deşi suntem din ce în ce mai mulţi, suntem din ce în ce mai singuri. Iar paradoxul acesta decurge tocmai din faptul că există prea multe incompatibilităţi între ceea ce vrem şi ceea ce ne oferă lumea/societatea. De multe ori, înnebunit de viaţă şi de probleme, nici nu mai ştii cu adevărat ce îţi doreşti, ajungând la concluzia că nu e nimic sfânt în om, ci că reprezentăm numai o ramură a încrengăturii biologice, genetice, sociale şi istorice din care noi am rezultat. Şi, cu toate aceste travalii istorice depuse de generaţiile trecute, de ce nu am găsit fericirea? Cumva am avut-o în trecut şi nu am recunoscut-o? Sau se află în viitor?

Sau mai grav: poate fericirea este tot o plăsmuire a minţii noastre, tot o reacţie chimică la nivelul minţii, asemenea sentimentului de iubire? Poate, asemenea prinţului arab din poemul lui Macedonski –„Noapte de decembrie”, care tinde să acceadă spre Mecca spirituală/cerească, şi noi vom muri cu speranţa că există şi ceva spiritual în noi, că ce se întâmplă are sens şi nu e o plăsumire numai?

   Însă ideea fundamentală este că nu putem supravieţui fără oameni. Noi nu putem supravieţui fără „noi”. Şi, pentru a demonstra forţa pe care o avem unii asupra celorlalţi, s-a demonstrat ştiinţific faptul că numai adresându-i vorbe frumoase cuiva, lucrul acesta este generator de oxitocină la nivel cerebral (un hormon al fericirii care creşte nivelul de serotonină din creier); (spre exemplu, numai pronunţarea cuvântului „baby”, determină o „înmuiere” a celulelor nervoase, acestea relaxându-se instantaneu, adormind toată reţeaua neuronală, scurtcircuitând-o la modul pozitiv însă), determinându-ne astfel să ne liniştim şi să ne simţim bine. Toate aceste transformări se petrec strict la nivel submolecular, cerebral, neuronal, de-aceea este atât de insesizabilă această modificare chimică, dar explozivă.

Dar să revenim la problema iniţială. Spuneam că iubirea se manifestă sub multe forme. Să luăm, spre exemplu, iubirea maternă. Considerată mai puternică chiar şi decât aceea dintre soţi, această legătură dintre mamă şi copil generează schimburi incredibile de factori chimici la nivel cerebral, fundamentând legătura dintre mamă şi copil. Astfel se explică de ce copilul, atunci când este separat de mamă, plânge, şi, de multe ori, numai strict prezenţa ei îl poate linişti. La fel de bine se explică şi sacrificiul indubitabil şi necondiţionat pe care mama îl face pentru copil. Legătura organică dintre cei doi condiţionează clar puterea de sacrificiu. Perioada de formare a copilului în uterul mamei şi mai apoi legătura fizică (implicaţie emoţională) conduce la un caracter invariabil între cei doi.

„Îi vedem” cu adevărat numai pe cei pe care îi iubim. Numai cu persoanele care ne-au impregnat şi impresionat emoţional şi organic putem cu adevărat rezona, numai lor le putem simţi vibraţiile subtile interioare, vibraţii imperceptibile însă de către străini.

 

Continuarea în partea a II-a articolului…

Surse: www.basedefotos.com, Ancient Arabic Music – Arabian Winds, Pinterest, www.caringhandspediatrictherapy.com. 

      Dacă este să plecăm cu ceva din viaţa asta, ar fi următorul lucru: niciodată să nu îţi planifici viaţa, pentru că atunci vor interveni nemiloasele legi ale lui Murphy. De multe ori, vor veni lucrurile singure ele la tine, dacă nu ţi le doreşti atât de mult, decât dacă îţi doreşti cu disperare ceva. Ştiţi epigrama lui Murphy: „Anything that can go wrong, will go wrong.”, aşa că nu vă imaginaţi că veţi scăpa de lucrul acela rău sau că el nu se va întâmpla. Prevenirea este de multe ori inutilă, de-aceea este bine să lăsaţi lucrurile să meargă de la sine. Îmi imaginez că nici vieţii nu îi place să fie controlată (dacă viaţa ar fi personificată), după cum nici nouă nu ne place să ni se impună ceva ce nu vrem să facem. So, best solution: let it go, no matter what. Ştiu şi sunt conştientă că partea cu “let go” este cea mai dificilă, dar tocmai lipsa controlului aduce un oarecare control asupra vieţii. Când ai senzaţia că nu controlezi nimic, tocmai atunci ai cel mai mare control (inconştient) asupra ei, şi la fel se întâmplă şi cu visele şi aspiraţiile noastre. Tocmai când credem că suntem cel mai departe de ţinta noastră, atunci suntem cel mai aproape de fapt de ea. Soarta ne induce acest tip de miraj, ca să ne testeze la maximum credinţa şi fidelitatea.

 

O diferenţă importantă şi semnificativă pe care am de gând să o subliniez aici este următoarea: marea prăpastie dintre „a putea şi a nu putea (să duci la îndeplinire un lucru)”. Mulţi vă vor spune că dacă nu puteţi face un lucru, înseamnă că nu vreţi să îl faceţi. Acum, mai există şi o mare diferenţă între „a vrea şi a putea”, deoarece poţi să vrei şi să vrei, dar să nu poţi. Ce facem în această situaţie? Încetăm să mai vrem sau încetăm să mai putem? Ideea este în felul următor: dacă vrei, problema este pe jumătate rezolvată, aşa că dacă vrei să devii pilot de avion, totul rămâne la latitudinea ta cum îţi vei manageria viaţa şi resursele; bine, asta în cazul în care nu îţi doreşti foarte multe de la viaţă (eu ştiu, să ajungi pe lună, dar tu să ai 100 kg şi să fii cardiac).

Cea de-a doua variantă (a putea şi a nu vrea) este the trickiest one, întrucât nu putem face mai nimic fără voinţă. De multe ori, ea ne dictează de multe ori ce vom face, ce facem chiar acum. Daca nu am, spre exemplu, o voinţă minimă de a mă ridica din pat dimineaţa sau să merg să îmi fac curat în cameră, totul se va perima şi în jurul meu. Mediul şi oamenii sunt reflecţiile gândurilor noastre, ei ne reflectă pe noi ca o oglindă, iar noi facem la fel cu ei. Fiecare om se reflectă şi este absorbit în celălalt fără să conştientizeze acest lucru, pentru că lucrurile astea se întâmplă la nivel psihologic subtil.

Acum, referitor la succes şi dacă el este rezultatul oportunităţilor sau al muncii nostre: consider că succesul în viaţă presupune mai multe lucruri, presupune ca mai multe planuri din viaţa ta să fie în armonie şi aliniament: un job frumos în care faci cu adevărat ce îţi place, familia ta care te face fericit, călătoriile, relaţiile bune cu cei din jur şi o relativă stabilitate materială şi financiară vor culmina indubitail spre succes. Nu trebuie să fii la Hollywood ca să fii fericit. Dacă eşti înconjurat de oameni de calitate care te vor face întotdeauna mai bun şi dacă ai pe cineva lângă tine care să te ţină de mână şi să îţi spună: „E în regulă. Vom trece şi peste asta.” este un lucru de nepreţuit. Nu mai poţi cere ceva mai mult decât atât. Pentru că, la urma-urmelor, suntem oameni şi, pe undeva, animale. Nu avem nevoie de multe pentru a fii fericiţi. Dacă dimineaţa te trezeşti şi soarele se filtrează dulce prin perdeaua camerei tale, iar locul în care te duci este profesionist, iar când te întorci acasă – ai la cine să te întorci – atunci poţi spune că eşti mai mult decât un om de succes – eşti fericit! Enjoy it to the last bit! Bineînţeles că mulţi nu vor fi fericiţi nici aşa. Vor dori întotdeauna mai mult.

Dar vă sugerez să ascultaţi sfatul bătrânului înţelept Oogway: „The more you take, the less you have.”

Ce vreţi/doriţi să faceţi în viaţă nu depinde numai de voi, ci şi de ceilalţi. Nu e cum se spune: că depinde totul de tine. Da, depinde de tine într-o anumită măsură, dar atât. Ce facem cu viaţa noastră depinde de noi toţi, depinde de înţelegerea celor din jur, de umanitatea lor, de inteligenţa lor, de bunătatea lor. Piramidele de la Giza nu au fost ridicate de o singură persoana. E drept că arhitectul a fost unul singur, dar el putea să stea foarte bine cu papirusul în braţe dacă nu existau sclavii (chiar dacă termenul e peiorativ) care să lucreze. La fel şi un film: regizorul poate avea o idee buna, dar fără actori e nul. La fel cum şi actorii sunt inutili fără costumieri, iar costumierii fără croitori.

Povestea asta seamănă foarte mult cu păpuşile ruseşti Matrioşka, unde descoperi o păpuşă în interiorul alteia, apoi alta şi tot aşa. Un lucru de amploare se realizează fără drept de apel prin contribuţia a două (cel puţin) sau a mai multor persoane.

Ca să extragem o concluzie de aici, se poate deduce următorul lucru: comunicarea, conlucrarea, inteligenţa, simţul practic, logica, raţiunea, imaginaţia sunt cheia succesului real şi care vine la tine fără să îl chemi. Se va încolăci el singur în jurul tău. Aşa că, take it easy!

Surse: Imgur, NTRLab.Blog, Johnston Architects, Kung Fu Panda Wiki – Wikia, enciclopedie.

Ştim că mulţi dintre noi dorim să triumfăm în viaţă, pentru că este aproape o condiţie umană inexorabilă, aşa cum un tigru are înnăscut simţul de prădător. Ne dorim întotdeauna mai mult şi niciodată nu suntem mulţumiţi cu ce avem. Viaţa nu ne oferă de multe ori ce vrem şi tindem întotdeauna spre mai mult. Destinul şi dorinţele noastre sunt doi magneţi care se resping constant, şi de-aici intervine contradicţia şi conflictul cu lumea exterioară.

Dacă ar trebui să o luăm de la capăt, să ne uităm în urmă la ce am făcut până acum, probabil că ne-am opri o clipă şi am reflecta: dacă m-aş mai naşte din nou, aş mai face ce am făcut până azi, aş mai alege să fiu cine sunt azi? Copii fiind, nu sesizăm de multe ori ca avem viaţă, că avem totuşi control asupra a ceva: asupra noastră. Dacă nu putem controla societatea şi oamenii şi întâmplările care ne iau prin surprindere, putem să controlăm cursul vieţii noastre. Aşa cum bine zicea Mark Twain: „Nu considera că lumea îţi datorează ceva. Ea a fost înainte aici. Tu ai venit după.”, ceea ce mă trimite cu gândul la teorema oului şi a găinii, aşadar la apariţia universului. Cine a fost primul, oul sau găina, medita Eugen Barbu/Dan Barbilian în poemul său faimos– „Oul Dogmatic”.

Dar să o luăm de la început. Aşadar, suntem vii. Avem o viaţă relativ scurtă şi trebuie să facem ceva cu ea. Când un copil este întrebat ce vrea să devină în viaţă, alegerea lui/ei poate fi de multe ori subiectivă sau influenţată de anumite circumstanţe. Dacă vrei să fii medic, să ştii că înaintea ta au fost mulţi care au devenit medici, dar prin ceea ce trebuie să te diferenţiezi tu de ei este calitatea, dedicarea şi modul de abordarea al problemelor. La toatea acestea, se adaugă desigur şi experienţa, care trebuie să fie nelipsită.

Lumea a fost, este şi va fi structurată pe anumite niveluri arhitecturale, sociale, genetice, culturale şi perceptibile. Nu noi dictăm mersul societăţii. E drept că omul formează societatea, dar la fel de bine o şi poate distruge. Nu putem controla ceea ce devenim, pentru că suntem deja ceea ce nici măcar nu ştim că suntem. Totul ţine de genetică. Nu ştiu dacă s-au realizat vreodată studii de caz pe astfel de lucruri, dar există o demonstraţie logică şi genetică conform căreia viitorul copiilor depinde foarte mult de ceea ce au fost părinţii lor din punct de vedere genetic. Cunosc familii de artişti (ambii părinţi erau actori/pictori/scriitori, iar copiii au urmat tradiţia părinţilor, pentru că astfel le dicta în mod inconştient ADN-ul lor) ai căror copii au făcut ce au făcut părinţii lor înainte. Ei au urmat tradiţia inconştient. Desigur că şi mediul în care trăieşti poate avea un mare impact asupra viitorului tău. Dar, ştiţi cum se spune, „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.”

  Nu poţi nega ce eşti, pentru că toate generaţiile trecute ale familiei tale s-au vărsat în tine, nediluându-te, ci concentrându-ţi sângele, determinându-te să devii ce eşti azi, fie bun sau rău. Sângele apă nu se face. Sângele tău este acela al strămoşilor tăi, de-aceea ar trebui să avem foarte mare grijă la genealogie şi la modul în care aceasta s-a ramificat în spirala timpului nostru actual şi felul în care ea se combină cu ale celorlalţi oameni. Un exemplu în acest sens este Jamie Oliver ai căror părinţi deţineau un restaurant în Anglia: „Încă din copilărie Jamie s-a familiarizat cu tehnicile și ustensilele folosite în bucătărie, tatăl său având un mic restaurant în Cambridge. Îndrăgostit de bucătărie încă de când era copil şi se juca de-a gătitul în restauranul părinţilor săi din Essex, Anglia, unde, de altfel, s-a şi familiarizat cu instrumentele de gătit şi a devenit interesat şi fascinat de gusturi, la vârsta de 16 ani, Jamie Oliver deja îşi terminase studiile la Westminster Catering College. Iar la 8 ani, a gătit primul fel de mâncare”. Deci, el a avut o bază şi un mediu care i-au conturat viitorul înspre acest domeniu.

Şi ce să mai vorbim de Angelina Jolie, al cărei tată este faimosul actor John Voight? Aşa că puteţi să vă doriţi să fiţi actori la Hollywood, dar dacă genetic nu îndepliniţi trăsăturile necesare, este inutil. Puteţi să vă doriţi, dar să nu puteţi. Asta e veşnica problema cu „vrutul şi pututul”.

 
Despre devenirea copilului în adult sunt multe de spus. Lumea fantastică a copilăriei, luminoasă, plină de prieteni imaginari şi fluturi, aşa cum se întâmplă în basmele fermecate, este doar un cocon în care se formează viitorul fluture. Unii dintre fluturi mor înainte să îşi deschidă aripile, alţii se avântă curajoşi în lume, deşi sunt conştienţi de efemeritatea acestei aventuri numită viaţă. Treptat, vălurile ni se desfac de pe frunte şi lumea începe să ni se reveleze aşa cum e. De multe ori simplă şi frumoasă, alteori – dificilă şi întunecată. Ce contează din toată povestea asta este ce facem noi cu timpul nostru, aşa cum bine spune şi J.R.Tolkien: „Nu contează cât de grea e viaţa. Ce are importanţă este timpul nostru acum şi aici.”

Desigur, la o anumită vârstă, începi să te gândeşti că nu prea mai ai ce schimba: începi să accepţi ce eşti şi ce faci, pentru că nu prea mai ai ce face, te resemnezi, întrucât ţi-ai ales deja drumul. Bineînţeles că mulţi dintre noi ne întrebăm cum am ajuns să facem ce facem, minunându-ne că ne merge prea bine sau, dimpotrivă, prea rău. Dar, vă spun sigur, nu există o reţetă a fericirii, iar lucrurile, chiar dacă ni se par că se produc repede şi cu impetuozitate, se întâmplă logic.

Continuarea în partea a II-a…

 

Surse: Psiholistic, www.yxit.co.uk, eMedia Bacau, www.desktopwallpapers4.me.

 

 

Însă, cum era de aşteptat, lucrurile se modifică, iar planul doctorului Condor se destramă în cele din urmă. În primele zile, Hofmiller reuşeşte să se descurce destul de bine, astfel încât devine chiar încrezător că îşi va recăpăta în sfârşit libertatea mult-visată, însă totul se prăbuşeşte când, în ultima seară, trezindu-se logodit împotriva voinţei lui cu Edith şi impresionat de atmosfera neaşteptat de veselă de la castel (care prevestea liniştea dinaintea furtunii), Edith încearcă imposibilul. Gândind că e suficient de puternică pentru a ajunge în braţele iubitului ei fără cârje şi crezând orbeşte în puterea dragostei atot-vindecătoare, opusul se dezlănţuie, ea prăbuşindu-se lamentabil, căderea aceasta fiind una nu numai fizică, reală, ci şi de natură psihologică, mentală, menită să-i consemneze finalul tragic.

Pentru a doua oară, oripilat de cumplitul spectacol la care era forţat să ia parte, naratorul fuge, efectiv fuge din acea casă, uitând să o mai ridice pe fată şi reîntorcându-se la regiment. Aceasta urma să fie ultima data când avea să mai parcurgă acel drum de întoarcere de la castel: „Ca tăiaţi de o coasă, genunchii au cedat brusc. Fulgerător s-a prăbuşit chiar lângă picioarele mele (…) Iar eu, în prima sfâşiere a spaimei mele, m-am tras, fără să-mi dau seama, câţiva paşi înapoi, în loc să fac lucrul cel mai firesc, în loc să mă reped şi s-o ajut să se ridice. Am văzut totul înfiorător de limpede (…): ştiam că nefericita fată nu se va însănătoşi niciodată pe deplin!” Şi, pentru a demonstra înrâurirea psihică pe care o are asupra cuiva puterea compătimirii, stă dovadă următorul fragment: „Aşadar – m-am logodit… nu, am fost logodit… că doar n-am vrut eu, nu m-am gândit niciodată la asta….(….) Ah, compătimirea asta, blestemata asta de compătimire! Mereu m-au prins în cursă cu ajutorul ei şi acum sunt prizonier.”

Deşi situaţia vine să o incrimineze pe Edith de caznele psihice la care îl supune pe sublocotenent, ea este, cu toate acestea, la rândul ei conştientă de aberaţia, de imposibilul situaţiei. Aici se vede forţa iubirii: ea face cam totul posibil pe lume şi, de-aceea, ca orice îndrăgostită, nu îşi poate închipui că cel pe care îl iubeşte nu poate să răspundă la dragostea ei. Nebunia familiei Kekesfalva, care se transmite şi lui Hofmiller într-un fel: „Trebuie să fac eforturi pentru a mă stăpâni să nu-mi trădez furia care izbucneşte în mine. Sunt îmboldit să iau paharele şi să le sparg între degete sau să lovesc cu pumnul în masă; simt că trebuie să săvârşesc ceva violent, ca să mă eliberez de această tensiune (…) Până la urmă, am să înnebunesc.” atinge paroxismul, când bătrânul Kekesfalva vine în persoană la regimentul băiatului, în camera lui de cazarmă, pentru a-l ruga în genunchi să vină să o liniştească pe fata lui, care căzuse într-o criză de nebunie din pricina gândului că el nu o iubeşte: „se lăsase intenţionat în genunchi, (…), îmi apucă mâinile şi cerşi: -Trebuie să o ajuţi…numai dumneavoastră puteţi s-o ajutaţi, numai dumneavoastră….şi Condor o spune: numai dumneavoastră şi nimeni altul! ….Vă implor, fie-vă milă, altă soluţie nu mai există…altfel are să-şi facă seama, se prăpădeşte singură.” Aşadar, priviţi-l pe marele Kekesfalva, bogatul Kekesfalva, deţinător al marilor moşii din Austria antebelică prăbuşit la picioarele unui simplu soblocotenet sărac în disperata şi colosala încercare de a-şi salva fiica de la un final tragic, sinuciderea, moartea. Dispus să-şi dea toată averea pe care o are şi să negocieze şi cu bunul Dumnezeu, Kekesfalva este gata să-i dea totul sublocotenentului, numai ca el să o iubească pe fiica lui. Priviţi cum cei odată puternici au decăzut atât de grav în împrejurări atât de speciale şi incredibile şi priviţi ce poate face viaţa şi boala incurabilă îndeosebi din oameni, în ultimă instanţă.

Caracterul tiranic al lui Edith (care aminteşte oarecum de prinţesa Orosvar), amestecat cu nebunia adolescenţei şi a disperării de a fii respinsă în iubire se răsfrânge total asupra celor din jur, după cum bine remarcă Ilona: „Ah, dacă ai bănui măcar ce se petrece aici în casă….De trei ori, de patru ori răsună clopoţelul în plină noapte, ne trezeşte pe toţi fără să-i pese de noi şi ne întreabă: „Nu crezi că i-aş putea fi cât de cât dragă, măcar un pic, un pic de tot?”

Întors la regiment, Hofmiller face greşeala de a se opri la restaurantul unde se aflau şi ceilalţi camarazi ai săi, însă deja e prea târziu, deoarece, în surescitarea lui, infirmă logodna cu Edith, cu toate că vestea fusese de fapt aflată şi confirmată înainte de venirea lui. Dărâmat definitiv, conştient de minciuna lui care a doua zi va lua amploare de crimă în cadrul regimentului, saturat, torturat sufleteşte într-un mod cumplit, victimă a familiei Kekesfalva, biet fluture prins în plasa Călugăriţei, sublocotenentul Tony Hofmiller/naratorul ia decizia să se sinucidă în aceeaşi seară pentru a pune astfel capăt nebuniei care devenise în mod absurd viaţa lui; îşi planifică totul în linişte şi cu minuţiozitate, dar ceva îl salvează. Înainte de a urca la etaj pentru a-şi trage în cap glonţul, îl întâlneşte pe colonelul de regiment, care îl trezeşte din reverie, şi căruia îi relatează logodna lui nedorită cu fata lui Kekesfalva şi vâlva care s-ar isca în dimineaţa următoare, când tot regimentul avea să afle neadevărul. Astfel că, aşa cum soarta decide câteodată pentru noi în cele mai dificile momente ale vieţii noastre, aşa a făcut şi pentru Hofmiller, dăruindu-i înapoi viaţa şi luând-o în schimb pe cea a lui Edith. Drept urmare, supus unui ceas intern cerebral activat reflex care dă ascultare ordinelor primite de la superiori, Hofmiller este transferat de a doua zi în alt regimet, Czaslau: „am încetat să gândesc sau să acţionez independent, din clipa în care primisem ordinul colonelului. Nu mai raţionam. Mă supuneam numai. Creierul meu nu mai ştia decât un singur lucru: că la ora cinci şi jumătate trebuie să mă prezint gata de drum.”

Plecarea spontană a sublocotenentului va fi interpretată de Edith drept trădare, urmând logic sinuciderea şi finalul tragic. Hofmiller îi trimisese o scrisoare prin care îi spunea că plecase şi că se va reîntoarce, dar scrisoare a ajuns prea târziu. De aici decurge sensul nerăbdării ca şi concept şi ce s-ar fi întâmplat în continuare, dacă Edith ar fi avut răbdare. Morţii ei i-a urmat şi tatăl Kekesfalva.

În noaptea sinuciderii sale, Hofmiller primeşte telefon urgent de la castel, dar legătura se întrerupe constant din pricina faptului că moartea lui Edith a coincis cu izbucnirea Primului Război Mondial, liniile telefonice fiind complet ocupate. De neuitat şi teribilă a fost noaptea aceea pentru tânărul Hofmiller, care se scindase complet mental. Sentimentul vinovăţiei îl torturase atât de cumplit, încât nu mai era capabil să gândească sau să simtă nimic. De-aceea, războiul era cel mai bun prilej de uitare şi căinţă pentru el. De-aici şi explicaţia: de multe ori, marele curaj izvorăşte dintr-o laşitate cumplită: „Dintre sutele de mii pe care i-a chemat războiul în acele zile de august, sunt convins că numai puţini au plecat pe front atât de nepăsători, ba chiar nepăsători, ca mine. (…) Era doar o soluţie, o salvare pentru mine. (…) Cele patru săptămâni până s-a luat hotărârea le-am petrecut într-o stare de dispreţ de mine însumi, de confuzie, de disperare, de care îmi amintesc şi astăzi cu groază mai mare decât cele mai înfiorătoare ceasuri petrecute pe câmurile de luptă.”

Acest teribil conflict psihologic pe care îl experimentează Hofmiller derivă dintr-o prea acută şi generoasă umanitate. E perfect adevărat că nu ar fi putut-o iubi pe Edith, dar el, la rândul lui, a fost răpit sieşi prin boala ei. Dintr-o simplă întâmplare, lucrurile au degenerat atât de rău din pricina forţei lui Edith. Puterea ei de iubire şi de posesiune erau cu mult mai puternice decât rezistenţa lui Hofmiller, pe care a săpat-o uşor. Vina că el era responsabil pentru moartea ei nu îi putea da pace, lăsându-l şi pe el infirm pe viaţă. Aşa că şi vina ei este la fel de mare ca a lui, dacă nu mai mare, deoarece ea se eliberase din cercul strâmt al vieţii, de imobilitatea picioarelor sale, în vreme ce Hofmiller a fost lăsat să umble ca un suflet amărât, asemenea unei fantome pe lume, lăsat să-şi dispreţuiască propria viaţă şi propria fiinţă. Ce e oare mai rău? O infirmitate psihică sau fizică? Asta rămâne ca fiecare dintre voi să decidă.Nu numai starea lui mentală, dar şi situaţia profesională au de suferit de pe urma presiunii exercitate de familia Kekesfalva şi a responsabilităţii pe care i-o atribuiseră în mod imoral.

Tendinţa cea mai firească a naratorului este de a fugi, de a se debarasa, de a se elibera de situaţia care îl depăşeşte moral şi mental, pentru că el, Hofmiller, nu este capabil de sarificiul lui Condor. Genetica lui, toată structura lui moleculară spune „Nu!” răspicat împotriva acestei aberaţii a naturii şi a firii umane, pe care doctorul, Kekesfalva şi Edith insistă să i-o impună. Nu poţi ţine un vultur legat de un copac înrădăcinat, nu poţi înfrâna natura umană să fie ceea ce este. Hofmiller aparţine unei alte generaţii decât cea a doctorului, el aparţine unei generaţii relativ mai liberale, care începe deja să pună preţ pe fericirea şi pe calitatea vieţii. De nenumărate ori, privind din depărtare castelul Kekesfalva, sublocotenentul îşi face profunde mustrări de conştiinţă pentru că el avea binecuvântata libertate de mişcare, iar undeva la o fereastră, Edith stătea ţintuită în fotoliu, sugrumată de chinul de a nu avea nici măcar satisfacţia iubirii. Cei doi se chinuie reciproc, pentru că rănile psihice pe care ea i le cauzează şi i la va cauza lui Hofmiller îl vor afecta pe acesta ani de zile, făcându-l şi pe el infirm, dar infirm în plan mental, nu fizic, aici fiind vorba despre infirmitatea unei conştiinţe veşnic vinovate, care nu se va putea elibera niciodată de sentimentul vinei, aşa cum bine spune şi el la final: „nici o vină nu e uitată, cât timp conştiinţa ştie de ea.”

Dacă mulţi vedeau în război moartea, el vedea în război un refugiu şi un Purgatoriu, unde sentimentul vinei putea fi amorţit măcar, dacă nu suprimat. Fondul lui psihologic este clar, nepervertit, profund uman, empatic, spre deosebire de camarazii săi neinstruiţi şi obtuzi, care vedeau în Edith doar o fată bogată şi fără noroc: „Cu fata lui Kekesfalva, zici te-ai logodit? Am văzut-o o dată – ciudat gust, e doar o făptură infirmă, o pocitanie.”

Nu trebuie să fii paralizat ca să-ţi placă romanul, ci este suficient să fii deprimat sau tulburat. După cum bine spune naratorul, numai cei tulburaţi merită să fie iubiţi, pentru că cei care primesc dragostea superficial, o vor preţui la fel de superficial: „Nu, nu trebuie iubiţi cei sănătoşi, cei siguri de sine, cei mândri, cei mulţumiţi, cei bucuroşi – ei n-au nevoie! Ei primesc dragostea cu îngâmfare şi indiferenţă, doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligaţie ce li se cuvine de drept. (…) Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburaţi, celor năpăstuiţi, celor nesiguri, celor lipsiţi de frumuseţe, celor umiliţi, numai lor le poţi ajuta prin iubire. (…) Numai ei ştiu să iubească şi să fie iubiţi, aşa cum trebuie să iubim: cu recunoştinţă şi modestie.”

Drama individuală te absoarbe mai mult decât drama colectivă, de la ea găsindu-şi sursa cea dintâi. Iubirea este mai mult aici o durere, un zbucium constant, după cum bine spune şi titlul, a două suflete amărâte şi nefericite care nu îşi pot împlini iubirea, din cauza sorţii neîndurătoare. Despre nerăbdare (relativ la sinuciderea lui Edith), ca şi despre compasiune şi milă, s-au scris multe, dar nimeni altul nu le-a intuit mai bine ca Nietzche: „A fii capabil să aştepţi este aşa de imposibil, astfel încât cei mai mari poeţi nu au ratat şansa de a folosi această temă în poezia lor. Astfel, Shakespeare, în piesa sa, Othello, Ajax nu s-ar fi sinucis dacă ar mai fi aşteptat doar o zi în plus pentru ca mânia să i se îmblânzească. (…) Pasiunea nu aşteapă. Tragedia vieţii oamenilor măreţi izvorăşte de obicei nu din conflictul cu epoca în care trăiesc sau cu blazarea oamenilore de care se înconjoară, ci mai degrabă în incapacitatea lor de a-şi întârzia treburile pentru un an sau doi.” „Despre dorinţa de a trezi compasiunea: Mila slăbeşte sufletul. Desigur că oricine este liber să exprime compasiune, dar la fel de bine trebuie să se ferească să o manifeste; căci oameni nefericiţi se gândesc că manifestarea compasiunii reprezintă cel mai mare bine pe care îl poţi săvârşi pe lume. Mila pe care spectatorii o manifestă faţă de cei suferinzi îi consolează pe aceştia, la fel de bine ei realizează că, în ciuda neputinţei lor, deţin totuşi o putere: puterea de a răni.”

Deşi foarte puţin cunoscut şi apreciat azi, Stefan Zweig lasă în urmă nişte lucrări profund marcante. De la el trebuie să învăţăm că suferinţa şi iubirea merg de fiecare dată mână în mână şi că ce facem cu cel iubit se va răsfrânge şi asupra noastră. În ziua de azi, tratăm sentimentul de iubire cu superficialitate, nemaiînţelegând importanţa ei reală. Aşa cum spune şi naratorul, ai grijă cui îi oferi iubire şi vezi dacă o merită. Iubirea, ca sentiment psihologic, este extrem de complexă, iar ea nu este făcută pentru noi, ci pentru ceilalţi. Dacă prin ea ajuţi pe cineva, atunci ea are forţă creatoare, dacă o foloseşti în scopuri egoiste, ea este superficială şi complet lisită de sens şi profunzime.

Opere ca Lumea de Ieri merg tot pe aceeaşi linie, şi anume probleme de totdeuna ale lumii: nefericirea şi veşnicele incompatibilităţi umane. Deşi suntem oameni şi avem multe în comun, incompatibilităţile dintre noi se manifestă constant şi evident, subliniindu-ne parcă înadins diferenţele şi nu ce ar fi trebuit să ne aducă în comun.

O reîncarnare modernă a acestui roman se regăseşte în cartea autoarei JoJo Moyes, care tratează aceeaşi temă, a imposibilităţii împlinirii iubirii din cauza infirmităţii fizice a unuia dintre partenerii îndrăgostiţi, creându-ţi oarecum impresia că situaţia celor doi, Edith şi Hofmiller, s-a inversat, bărbatul fiind cel infirm acum şi fata – cea care îi oferă dragostea şi compasiunea aceea mare, importantă, cea din a doua categorie descrisă de doctorul Condor. Aflaţi acum sub numele de Louisa şi Will cei doi trăiesc aceeaşi dramă nemiloasă, romanul încheindu-se de această dată cu moartea tânărului. Indiferent de situaţie, nu iese bine niciodată când unul este defavorizat de soartă. Aşa că, aşa cum spune şi filmul lui Maurice Elvey, „Beware of Pity!”

Surse: kingofwallpapers.com, JunioTech, YouTube, Twitter, Puterea.

Cărţile, în ziua de azi, au ajuns într-un declin considerabil din cauza lipsei de interes din partea cititorilor, dar şi a invaziei internetului. Vi s-a întâmplat vreodată să ţineţi atât de mult la o carte, încât să o apreciaţi peste măsură? Presupun că nu. Recunosc că nu sunt o cititoare avidă. Am fost. Lucrurile s-au mai schimbat pe parcurs. Dar ceea ce nu mă pot împiedica să fac este să-mi şterg din memorie anumite romane care nu neapărat m-au marcat, dar m-au impresionat prin geniul lor. O carte bună, în ziua de azi, nu se mai recunoaşte prin nimic, nu mai poartă o anumită pecete. Iar lucrul acesta se întâmplă din cauză că nu mai există cărţi bune în ziua de azi. Nu aprob ideea că o carte bună se recunoaşte după copertă şi autor. O care bună se recunoaşte dacă ea vibrează cu tine, dacă te schimbă în bine, dacă te face mai bun. Pentru că romanele pot avea deopotrivă o forţă atât distructivă, cât şi constructivă.

Vreau să vă determin să vă placă o carte. Cum voi face lucrul acesta? Nu vă pot impune cartea, nu vă pot forţa să o plăceți  dacă ea nu vă spune nimic şi nu rezonează cu voi. Însă sunt unele cărţi care rămân în memoria colectivă română, rusă, engleză, spaniolă, americană ca Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda, Viaţa la ţară – Duiliu Zamfirescu, Faust, Suferinţele tânărului Werther – Goethe, Gustave Flaubert – Doamna Bovary, Procesul, Castelul – Kafka, Lev Tolstoi – Anna Karenina, Idiotul, Adolescentul, Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Amintiri din casa morţilor, Umiliţi şi Obidiţi, Nopţi Albe – marele Dostoievksi, Karl May – Winnetou, Rebecca – Daphne du Maurier, F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby, Cei frumoşi şi blestemaţi, incredibilul roman-fluviu Don Quijote – Miguel de Cervantes, E.A. Poe – Prăbuşirea Casei Usher, Cărăbuşul de Aur, surorile Brontë, respectiv Emily Brontë – La Răscruce de Vânturi, Charlotte Brontë – Jane Eyre, neuitatul Alexandre Dumas – Cei Trei Muschetari, Contele de Monte-Cristo, Cavalerul Reginei, impecabilul Mark Twain-Tom Sawyer, Jane Austen – Mândrie şi Prejudecată ş.m.d. Lista poate continua, pentru că e foarte lungă.

Dar mai sunt şi alte cărţi ca se retrag deoparte şi îşi scriu propriul destin. Un roman deloc studiat în şcoli şi parcă uitat de vremuri este şi va rămâne, pentru mine, cel puţin – Suflete Zbuciumate. Vă veţi întreba: ce roman mai e şi ăsta? Scriitorul, aflat mai la vest de România, mai exact, de origine austriacă, aparţinând secolului XX, se numeşte Stefan Zweig ([tsvaɪk] în pronunţie).

Operele lui nu sunt neapărat ample, dar sunt concentrate şi acoperă subiecte foarte importante din viaţa umană: tragedia individuală şi tragedia colectivă (mai exact, războiul).

Romanul, scris în 1938, în inegalabilul stil curat, elegant, frumos, limpede, care păstrează distanţa respectabilă între el şi cititor, se fundamentează pe incompatibilitatea a două planuri de existenţă umană care nu se pot integra, de aici decurgând întregul conflict al operei. În compunerea romanului, se ştie că Zweig a plecat de la mărturiile unui soldat decorat cu Ordinul Maria Tereza pentru acte de vitejie performate în Primul Război Mondial, ceea ce transformă opera în povestire-în-ramă. Cartea, aflată sub auspiciile traducerii istoricului Horia C. Matei, păstrează cu minuţiozitate şi conştiinciozitate aerul imprimat iniţial de scriitor, nepierzându-se nimic din original, fapt care susţine clar talentul acestuia de traducător profesionist.

Ca toate romanele, scriitorul vine cu obişnuita temă a iubirii, însă de data aceasta, iubirea ia o întorsătură total diferită, născându-se din pură compătimire şi disperare nevinovată. Evenimentele sunt narate la persoana I de sublocotenentul Hofmiller, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, înrolat în regimetul armatei austriace dinainte de izbucnirea primului război mondial. Viaţa naratorului nu se diferenţiază cu nimic de aceea a camarazilor săi, ci îşi urmează acelaşi curs normal şi clar. Dar totul se schimbă, după cum apreciază şi naratorul, când primeşte invitaţia de a lua masa la înstărita familie Kakesfalva, deţinătoarea castelului Kekesfalva şi a împrejurimilor acestuia, aflat în apropiere de regimentul său.

Atras de farmecul vieţii lor, tânărul sublocotenent acceptă invitaţia şi a doua zi face cunoştinţă cu respectabilul bătrân Kekesfalva, cu nepoata acestuia, Ilona, dar şi cu nefericita lui fiică, Edith, care este paralizată, lucru pe care autorul îl va conştientiza printr-o gafă izvorâtă, de fapt, dintr-o intenţie bună: “Totul a pornit de la o stângăcie, o nerozie cât se poate de nevinovată, de la une gaffe, cum spun francezii.” El o invită pe fată la dans, necunoscându-i infirmitatea, ceea ce declanşează un lung şir de evenimente nefericite în viața lui. În încercarea ei de a se ridica şi de a-i răspunde la invitaţie, tânăra se prăbuşeşte, iar Hofmiller, intimidat şi îngrozit de fapta sa, părăseşte castelul în grabă şi se întoarce la regiment.

Acest simplu gest, complet neintenţionat şi nevinovat, declanşează în sublocotenent o mică furtună psihologică, ceea ce îi cauzează insomnii pentru o noapte întreagă. Atipic pentru reprezentanţii categoriei sale sociale, tânărul va da dovadă de o incredibilă profunzime psihologică, de o gândire raţională, logică pentru vârsta lui şi de o sensibilitate umană aparte, ceea ce vine să demonstreze unicitatea acestui personaj de secol XIX. Fire înclinată spre meditaţie şi introspecţie, acest simplu gest scoate la lumină în narator o nouă latură, impregnată cu sensibilitate şi inexorabilă în complexitatea ei şi care întrecea cu mult brutalitatea camarazilor săi. Şi el, ca şi Edith, deşi nu ar fi recunoscut-o niciodată, era un om special, un outsider într-o lume căreia nu îi aparţinea, dar căreia îi fusese obligat să se adapteze, provenind dintr-un mediu social umil şi modest. Şi, cu toate astea, nu puteau fi mai diferiţi. Ea era bogată, dar bolnavă, constrânsă fizic de viaţă, el era sărac, dar liber. O cruzime mai mare din partea sorţii nu poate fi imaginată.

Astfel că, profund impresionat de gestul lui absurd, dar perfect inocent, aflându-se în necunoştinţă de cauză, îi trimite a doua zi lui Edith un bilet şi un buchet de flori prin care îşi cere iertare pentru comportamentul său, după care îşi vede de obligaţiile militare zilnice. Spre surprinderea lui, fata nu numai că îi acceptă scuzele, însă îl invită la castel în vederea unei noi vizite.

De-acum, povestea începe să se contureze clar şi alert. Deja luându-şi acest angajament, Hofmiller începe să frecventeze casa Kekesfalva, iar intrigile romanului se acutizează, vizitele, iniţial o plăcere pentru tânăr, transformându-se apoi în obligaţie şi în chin în ultimă instanţă, ceea ce vine să demonstreze că ceva plăcut se poate transforma la fel de bine şi în ceva neplăcut, dezagreabil. Paralizia lui Edith îi afectează vizibil pe toţi cei ai casei, pornind de la cel mai umil servitor şi până la Kekesfalva, tatăl. Aparenţa de linişte şi înfrânare este menţinută numai prin prezenţa naratorului, care îşi continuă vizitele numai din pură compătimire pentru Edith şi din respect faţă de bătrânul decrepit Kekesfalva, ca dealtfel şi pentru prezenţa nepoatei lui Kekesfalva, Ilona, care contrastează puternic cu Edith prin sănătate, vigoare, feminitate reală şi atracţie faţă de tânăr, la toate acestea adăugându-se şi distanţa socială uriaşă dintre cei doi: el – un simplu comandant de regiment, iar ei – marii deţinători ai averii Kekesfalva. Pe toate acestea Hofmiller le constată şi le cântăreşte, dar, totuşi, nu conştientizează şi nu intuieşte problema până în adâncurile ei cele mai sumbre.

Contrastul puternic dintre fiinţa neajutorată a lui Edith, paralizată de la talie în jos, şi somptuozitatea castelului şi a tuturor lucrurilor de care se bucură, creează o atmosferă foarte încărcată, nefericită, cu tentă „de blestem”, asupra vizitatorului. Este strigător la cer ca o fată atât de bogată să sufere de o boală atât de cumplită, lucru care demonstrează încă o dată impotenţa banilor în plan afectiv şi spiritual.

Cu toate acestea, personalitatea lui Edith este una deosebită. Nu este nici pe departe o fată urâtă sau respingătoare (are şaptesprezece ani), ci este chiar plăcută la înfăţişare, numai boala creându-i o tentă de fragilitate a trupului şi o frustrare crescândă în ea constant. Este puternică, hotărâtă, implacabilă. Uşor irascibilă şi dominatoare (era până la urmă moştenitoarea averii familiei austriace Kekesfalva), Edith are  crize de nervi şi răbufneşte deseori, chiar şi în prezenţa sublocotenentului. Este perfect conştientă că Hofmiller îi vizitează constant nu din proprie iniţiativă, ci din pură  compătimire faţă de ea, lucru care o irită la culme. Totuşi, Edith, deşi matură în anumite privinţe, îşi trădează imaturitatea, impetuozitatea şi naivitatea prin faptul că nu apreciază valoarea banilor (lucru datorat averii tatălui ei, care îi împlinea toate capriciile) şi nu înţelege reala distanţă socială dintre ea şi sublocotenent, tratând-o superficial. I se pare un fleac să iei nişte flori pe care el poate i le cumpărase cu ultimii bani şi încearcă să-i impună un program propriu de vizitare, dorind să-l domine şi să-l posede complet, egoismul ei fiind perfect ilustrat aici: „-Ei, asta-i, totul e lesne de realizat, când doreşti ceva cu adevărat! Nu mai face pe grozavul, de parcă ai fi de neînlocuit. Între timp, un altul ar putea foarte bine să-i instruiască pe prostănacii de ruteni ai dumitale. De altfel, chestia cu permisia ţi-o aranjează tata într-o jumătate de oră. […] Prin urmare, fără pretexte – totul e aranjat. Tata se va ocupa de dumneata.”

Lucrul grav pe care tânărul neexperimentat Hofmiller îl omite este faptul că Edith, paralizată sau nu, este femeie şi simte ca o femeie, astfel că toate lucrurile iau o teribilă întorsătură când aceasta îi mărturiseşte destul de evident și fățiș dragostea la care ea însăşi ştie că nu are drept să acceadă (ea fiind infirmă şi neavând drept asupra libertăţii vieţii lui), dar pe care nu şi-o poate înfrâna: „Cu toţii trebuie să fi înţeles de mult cum stăteau lucrurile, chiar din prima clipă, şi tatăl, şi Ilona, şi servitorul, şi celelalte slugi. Cu toţii bănuiau de mult dragostea ei, pasiunea ei – cu teamă poate, şi probabil cu un presentiment nevaforabil – numai eu habar n-aveam de nimic, neghiob, al compătimirii mele, care făcea pe camaradul bun, cuminte, mărginit, care glumea cu exuberanţă şi nu observa că sufletul ei fierbinte se chinuia din pricina faptului că în chip cu totul de neînţeles nu înţelegeam ceea ce înţeleseseră cu toţii.”

Drama pe care Hofmiller este forţat să o trăiască, aceea de a fi iubit împotriva voinţei lui, mai gravă decât aceea de a iubi şi a nu fii iubit, îl mistuie încet dar sigur, aducându-l în cele din urmă la marginea sinuciderii. Seriozitatea cumplită cu care Edith se angajează definitv în această iubire îl înnebuneşte pe sublocotenent: „Tânăr şi destul de lispsit de experienţă cum eram, socotisem întotdeauna dorurile şi suferinţele dragostei drept cel mai greu chin al sufletului. Dar în aceste ceasuri am început să-mi dau seama că mai există şi un alt chin, poate mai aprig decât să-ţi fie dor şi să nu fii dorit, anume să fii iubit împotriva voinţei tale şi să nu te poţi apăra împotriva acestei patimi agresive. […] E zadarnică încercarea de a nu te gândi la ea, la cea care se gândeşte neîncetat la tine, e zadarnică tentativa de evadare, căci nu mai eşti în tine, ci în ea. Ca o oglindă care rătăceşte prin lume, un om străin a început pe neaşteptate să te poarte în sine – nu, nu, ca o oglindă, căci oglinda îţi soarbe imaginea numai dacă i te oferi din proprie voinţă – ea însă, femeia, străina care te iubeşte, ea te-a şi sorbit înlăuntrul ei, în sângele ei. Mereu eşti altundeva, închis într-un alt om, (…)”

Kekesfalva-tatăl, cât şi fiica, încep să pună treptat stăpânire pe Hofmiller, iniţial ademenindu-l cu cadouri scumpe (numai un simplu exemplu: portţigaretul de aur dăruit de Ilona şi Edith de

ziua sublocotenentului), dar apoi, încolăcindu-se ca un şarpe constrictor în jurul vieţii lui, intră în intimitatea conştiinţei şi sufletului său, încercând să-l câştige de partea lor. Astfel că bătrânul Kekesfalva, ostenit de interminabilele probleme ale fiicei sale şi disperat de imposibilitatea de a o mai vedea vreodată mergând sau însănătoşită, îl împing la umilinţe, stări şi chinuri sufleteşti inimaginabile pe tânărul narator, ajungând în cele din urmă chiar să se proterneze în faţa lui.

Nerăbdarea, impetuozitatea si disperarea sunt emoţiile care caracterizează drama acestor nefericiţi (tată şi fiică), modificându-le comportamentul şi destinul. Edith, aflată la vârsta adolescenţei, când tot ceea ce ar fi trebuit să facă era să se mişte liberă, fără griji, este ţintuită în scaunul ei, ajutându-se de veşnicele cârje al căror sunet se întipăreşte, la un moment dat, şi în mintea naratorului, terorizându-l: „Am impresia că sângele vrea să-mi iasă prin piele, atât de fierbinte mă strânge şi mă apasă, şi în urechi îmi răsună loviturile, toc-toc, toc-toc – e oare zgomotul groaznic al cârjelor (…)?”

Cu toatea acestea, prin iubirea lui Edith, naratorul accede la o dragoste superioară, astrală, menită să dăinuie, tocmai prin neîmplinirea ei, peste secole întregi. Există un moment în roman când el însuşi reflectă asupra superiorităţii şi intensităţii unice a acestei iubiri a cărei forţă îl depăşeşte şi îl îngrozeşte în acelaşi timp.

Un personaj fascinant al romanului este doctorul Condor, medicul lui Edith. Un om de o fenomenală forţă intelectuală, ochiul teribil de realist cu care priveşte destinul lui Edith şi a evoluţiei bolii ei, temperamentul abil şi tactic în anumite circumstanţe, geniul lui de a vedea în viitor lucruri profane pentru alţii, îl fac excepţional atât ca om, dar şi ca personaj de operă literară. În opoziţie cu înfăţişarea lui modestă, dizgraţioasă chiar („Iată de ce am simţit ca un fel de lovitură la stomac, o senzaţie penibilă, când m-am aflat pe neaşteptate în faţa unui domn scund, rotunjor, miop şi chel, într-un costum cenuşiu mototolit şi presărat cu scrum de ţigară (…)), se plasează discursurile lui ample, intelectuale, conştiente şi limpezi. Însuşi Kekesfalva îi atribuie numeroasa calităţi doctorului şi recunoaşte în el un om de calitate: „Fireşte că eu, ca profan, nu pot afirma că doctorul Condor e un medic mai bun decât ceilalţi…ştiu un singur lucru, că e un om mai bun decât ceilalţi…”

Circumstanţele prin care naratorul ia cunoştinţă îndeaproape cu doctorul se rezumă la faptul că devenise, cu sau fără voia lui, şi tot la insistenţele lui Kekesfalva, confidentul acestuia, întrucât el, Kekesfalva, în nerăbdarea de a afla dacă Edith se va mai vindeca vreodată, îl însărcinase  pe Hofmiller să-l descoasă pe medic în privinţa unei posibile şi viitoare însănătoşiri, întrucât lui, personal, nu i-ar fi putut niciodată spune sincer lucrul acesta. Drept consecinţă, naratorul, aflat între mare şi munte, trebuie să aibe mare grijă cum vorbeşte cu medicul, astfel încât acesta să nu-şi dea seama că fusese instruit de Kekesfalva să-l interogheze, dar să aibe şi mai multă grijă ce îi va transmite tatălui, în cazul unui răspuns negativ din partea lui Condor.

Atitudinea medicului, rece şi implacabilă, îi dă de înţeles lui Hofmiller multe lucruri. Medicul îi descrie în termeni vii propria lui situaţie, (fiind căsătorit cu o oarbă de care are grijă şi pentru care s-a sacrificat, de unde decurge puterea lui de sacrificiu, care lui Hofmiller îi lipseşte), punând accentul pe faptul că medicina face progrese într-adevăr remarcabile de la un secol la altul, dar nu îndeajuns de multe progrese, dar şi că el nu este atot-ştiutor şi nu poate ştii nimeni cu precizie dacă boala lui Edith este curabilă sau nu: „Nevindecabil – este doar o noţiune relativă, nu una absolută; cazuri nevindecabile nu există pentru medicină în calitatea ei de ştiinţă în continuă dezvoltare, decât numai în raport cu momentul de faţă, în cadrul epocii noastre, al ştiinţei noastre, prin urmare înlăuntrul perspectivei noastre limitate, obtuze, vrednică de plâns! (…) În sute de cazuri, unde nu întrezărim azi posibilităţi de vindecare, mâine (…) asemenea posibilităţi ar putea fi găsite, ar putea fi inventate.” Lucrurile despre care vorbeşte Condor, întrucât, la rândul lui, se luptase în trecut cu stagnarea în medicină, pierzându-şi tatăl din cauza aceasta şi obligându-se la căsătoria cu o oarbă, căreia îi promisese acest lucru, dacă nu va găsi o vindecare pentru boala ei, le experimentează acum Hofmiller, care se găseşte într-o situaţie la fel de ingrată.

Tot de la Condor, el află acum şi despre trecutul deloc luminos şi nobil al lui Kekesfalva,  așa cum el îl crezuse, aducându-i-se la cunoștință modul ilegal în care acesta pusese mâna pe averea Kekesfalva. De origine umilă, tânărul Leopold Kanitz (numele iniţial al lui Kekesfalva) era extraordinar de întreprinzător şi descurcăreţ, punând mâna pe orice oportunitate i se ivea în cale. Astfel că, aflând despre proprietate castelului că era pusă în vânzare, el face un pas inteligent. La acea vreme, castelul şi întreaga avere erau deţinute de bătrâna prinţesă Orosvar, care, la moartea ei, lăsă toată averea, inclusiv castelul, pe numele domnişoarei ei de companie, Dietzenhof, în detrimentul tuturor rudelor sale. Aflând de preţul castelului, Kanitz vine direct la domnişoara de companie şi, sesizând faptul că aceasta nu avea habar de cifre şi afaceri, o păcăleşte într-atât de bine, încât reuşeşte să obţină actul de proprietate asupra castelului la jumătate de preţ. Adevărul este că biata fiinţă, ţinută atâția ani sub dominaţia tiranică a prinţesei Orosvar şi obişnuită numai cu insulte, imediat ce i se arătă puţină compasiune, chiar dacă era născută din interes, cedă în faţa lui Kanitz ca mielul blând dus la tăiere, fără să ştie măcar ce i se întâmplă. Însă iată că aici intervine un alt lucru: conştiinţa, cea care îl teroriza metodic şi pe Hofmiller la momentul prezent. Şocat de faptul că victima îi căzuse atât de uşor în plasă, fără să se ia măcar cu el la trântă, acceptarea ei angelică, îi slăbiră puterile celui care avea să devină Kekesfalva și o ceru în căsătorie pe cea care fusese odată umila și simpla domnișoară de companie a neînduplecatei prințese Orosvar, pentru a-și răscumpăra în parte măcar vina față de ea și transformând-o pe aceasta în însăşi proprietara castelului Kekesfalva prin alianța cu el, umilul dar întreprinzătorul Kanitz. Evident, din legătura lor s-a născut Edith, personajul momentului. Paralizia ei ar putea fi astfel explicată în două feluri –  prin superstiţie sau ştiinţific: blestemele şi lucrurile obţinute ilicit (chiar dacă el îşi răscumpărase greşeala luând-o în căsătorie) au umbre lungi şi se răsfrâng asupra a ceea ce îţi este mai drag, ori fondul genetic al lui Edith era predispus la astfel de paralizii genetice. Doctorul îi atrage atenţia că nu există nicio certitudine pozitivă în privinţa paraliziei lui Edith: „-Nu cred nimic, se răsti el la mine. Şi nu admit niciun „aşadar”. Ce vreţi cu toţii de la mine? N-am fir telefonic direct cu bunul nostru Dumnezeu”, de unde deducem că și medicii sunt oameni și nu putem aștepta minuni din partea lor.

Aşadar, însuşindu-şi toate noţiunile acestea despre Kekesfalva şi despre cum se fac averile, Hofmiller are acum o nouă lumină asupra acestui personaj. Însă despărţindu-se de doctor, celălalt plan îl ia din nou prin surprindere, întrucât Kekesfalva îl acostează imediat, cerându-i un răspuns în privinţa însănătoşirii fiicei sale. Aici este vorba, până la urmă, de disperarea cruntă a unui părinte, care nu știe ce să facă cu propriul copil și care se agață în disperare de orice speranță posibilă și care și-ar da viața numai să-și vadă copilul fericit. Așa că și acțiunile la care recurge de multe ori Kekesfalva sunt întemeiate, dacă nu îndreptățite, pentru că nimeni nu poate fura dreptul unui părinte la speranță. Ei bine, aici intervine marea vină a tânărului narator, pentru că, în loc să-i spună adevărul lui Kekesfalva, nefericitul adevăr pe care nimeni nu voia să-l accepte de fapt, acela că Edith nu se va putea vindeca niciodată, el îl minte,  dându-i speranțe false și asigurându-l că totul va fi bine şi că Edith va reuşi să meargă într-o bună zi. Turnându-le această otravă dulce în suflet, Hofmiller de fapt întârzie inevitabilul final. Iar, de aici, toate lucrurile se precipită. Disperat de a se elibera, el merge la superiorii săi şi cere să fie transferat obligatoriu într-un alt regimet, însă şi acum planurile îi sunt zădărnicite, doctorul atrăgându-i atenţia că o rupere bruscă a acestor iluzii, fundamentate de plecarea lui inopinată, vor degenera într-un final teribil pentru Edith. Plecarea lui nu i-ar fi confirmat decât lipsa dragostei pentru ea şi neadevărul că se va mai însănătoşi vreodată.

Presat din toate părţie, Hofmiller ajunge în stări de surescitare nervoasă vecine de multe ori cu nebunia, negăsind nicio soluţie. El nu o putea iubi pe Edith nu din pricina infirmităţii ei, ci din pricina sacrificiului unei astfel de vieţi. Compromisul de a avea constant grijă de un bolnav (fie că era o oarbă, ca în cazul lui Condor, sau o infirmă, în situația lui), nu exista în sfera de înţelegere şi de capacitate umană a sublocotenentului. O putea accepta pentru ceea ce ea era, dar nu îi putea răspunde cu aceeaşi fervoare în iubire.

Tocmai aici Condor vorbeşte despre compătimire şi ce înseamnă ea cu adevărat în plan uman: „Există două soiuri de compătimire. Unul, plin de slăbiciune şi sentimental, care de fapt, nu este altceva decât nerăbdarea inimii de a se elibera cât mai repede cu putinţă de penibila înduioşare în faţa nenorocirii altuia, aşadar o compătimire care nici măcar nu este compătimire, ci doar o apărare instinctivă a propriului suflet în faţa unei suferinţe străine. Şi un altul, singurul demn de luat în seamă – compătimirea nesentimentală, dar creatoare, care ştie ce vrea şi este hotărâtă să îndure totul, cu răbdare şi compasiune, până la capătul puterilor ei şi chiar mai departe.”

Departe de a-l acuza de slăbiciune umană pe tânărul şi nefericitul narator, Hofmiller se încadrează în prima categorie umană descrisă de Condor şi nu în cea de-a doua. Sacrificiul de sine este rezervat celor măreţi sau complet decăzuţi, iar adevărul este că abnegaţia nu este neapărat născută din milă, ci din dorinţa de a te simţi tu împlinit, ştiind că ai ajutat pe cineva. Dar lucrul acesta se petrece la cei mai mulţi dintre noi pe termen scurt. O viaţă de om, nu ar accepta-o decât foarte puţini să o facă. Aşa că în urma discuţiei finale purtată cu doctorul, cei doi convin ca Hofmiller să mai reziste opt zile presiunilor lui Edith, după care să plece, şi să încheie situaţia la modul diplomat.

Continuarea in partea a II-a…

Surse: Roger Ebert, Simon & Schuster Australia, El Viejo Topo, Okazii.ro, Medieval Archives, The Guardian, Tumblr, The Eye Emporium, Wikipedia, Catholic Miscarriage Support, The Borgen Project.

Le datorăm americanilor multe lucruri care ne-au făcut fericiţi, dar şi în aceeaşi măsură nefericiţi. Pornind de la McDonald’s, KFC sau Springtime şi până la marile desene animate clasice marca Walt Disney, America este Ţara Canaan-ului unde se regăseşte oaza de binefacere a omenirii. Cine nu a auzit de Visul American al cărui portret este compus din familia-model cu maşină modernă, cu suficienţi bani pentru vacanţa de vară, doi copii şi joburi bine plătite? Aşa cum Jim Carrey îi mulţumeşte lui Dumnezeu (Morgan Freeman) la modul sarcastic pentru Marele Canyon, aşa şi noi le mulţumim americanilor pentru gama largă de junk-food: „Thank you for the Grand Canyon, and good luck with the Apocalypse” (Source: www.imdb.com/title/tt0315327/quotes) Obezitatea a devenit o problemă globală, iar acesta este unul dintre lucrurile negative transmise de americani. În lipsa acestor fast-food-uri, lumea nu ar suferi acum. Aşa cum am mai spus, oamenii sunt lacomi şi incredibil de uşor manipulabili. Nu le trebuie mult până să ia toată mână şi mai apoi, tot braţul.

Europa, în ultimul deceniu, a trecut printr-un proces îndelungat de ‘americanizare’. Forţa cu care cultura americană, care promovează îndeosebi libertatea excesivă în aproape orice, a acţionat asupra minţii europene, demonstrează uşurinţa cu care oamenii preiau ce este facil, spontan, imediat, de prezent. Suntem fiinţe care, indiferent de ce gândim sau susţinem, doresc bucuria şi plăcerea prezentului. Nu mai dorim amânări de niciun fel. Totul este “here and now”. Aşa cum latinizarea s-a produs printr-o invazia romană în toate domeniile populaţiei cucerite, aşa şi ‘americanizarea’ s-a produs prin afulxul ei, asemenea unui tsunami atlantic, la toate nivelurile naţiunii române.

În primul rând, este vorba de limbă. Copiii români, încă de la vârste mici, iau contact nemijlocit cu limba engleză prin intermediul filmelor americane, care s-au impregant profund în memoria colectivă. Cine nu a auzit de Cinderella, The Little Mermaid, Bambi, Brave, Treasure Planet, Ratatouille, Sinbad, Tangled, Snow White ș. m. d.? Şi cine nu a crescut cu ele, mai ales cei din generaţia ´90?

 

Să ne gândim la influenţele acestea americane cu substrat european (pentru că multe dintre filmele Disney au fost inspirate de povestirile fraţilor Grimm, care erau de origine germană) manifestate în subconştientul nostru care ne-au marcat societatea și cultura.

 

 

 

Luaţi desenul Brave, spre exemplu, care are drept back-ground Scoţia Medievală, iar pe post de conflict psihologic – eterna neînțelegere dintre fiică și mamă, Pinocchio – unde facem cunoştinţă cu Italia secolului XIX sau The Little Mermaid, inspirată de povestirea lui Hans Christian Andersen cu nume eponim  şi gândiţi-vă la ce înseamnă ele: cultură şi imaginaţie europeană îmbinată cu inteligenţă şi umor american. Este ca un vas chinezesc: noi îl creăm, iar ei îl pictează, finisându-l. Fundament şi finisaj, tablou minunat încadrat de ramă.

Acelaşi lucru poate fi aplicat și serialelor. De-aceea, să ne gândim: cum ar fi arătat lumea fără serialul Seinfeld? Cine altcineva ar mai fi putut inventa un astfel de umor de calitate, dacă nu americanii? Reuşita fenomenală a acetui serial se datorează faptului că ideea de la care ei au pornit a fost nimic. Viaţa porneşte de la nimic şi ajunge să însemne tot. Nimicurile vieţii (precum întâlnirile cu prietenii, cumpărăturile, job-ul zilnic) devin centrul universului şi, în contexte bine-poziţionate, devin lucruri de o valoare inestimabilă.

 

 

Iar noi am preluat lucrul acesta în propriul comportament. Fetele şi-au ales drept modele frumuseţile din Hollywood, încercând să ajungă la standardul lor de superioritate. Actriţe ca Angelina Jolie, Meryl Streep, Anne Hathaway, Catherine Zeta-Jones, Catherine Blanchet, Meryl Streep, Mia Wasikovska, au creat un impact puternic asupra celor care s-au lăsat şi au fost impresionaţi de farmecul lor, descoperind în ele un model demn de urmat în viață.

Copiii români de azi nu mai vor să contribuie la binele universal, ci vor să-şi creeze propriul univers al fericirii care nu mai include factorul comun numit „celălalt”. Odată cu literatura americană lipsită de cenzură, care a încetat să mai inoculeze sentimentul de respect în oameni, s-au născut şi multe lucruri negative, precum maturizarea precoce a fetelor şi creşterea agresivităţii în cazul băieţilor. Viziunea specifică a filmelor americane de acţiune este aceea a asasinului perfect cu nelipsita armă în mână, debordând de încredere, grandoare, inteligenţă extremă şi atracţie hipnotică, și având scopul de a crea acest impact emoţional asupra generaţiilor prezente.

Tinerii s-au identificat întotdeauna cu ce este măreţ, sarcastic, arogant şi frumos, pentru că ei nu se pot asocia cu ce este învechit. Ei au nevoie de intensitate, de energie, distracţie, de viaţă, sunt interesaţi de tot ceea ce este activ şi viu şi real. Vechile tradiţii băbeşti au fost eradicate demult, fiind înlocuite cu libertatea aberantă de exprimare, cu o exagerată aroganţă şi cu preferarea de multe ori a răului în locul binelui. Aţi auzit de proverbul american: „It feels good to be bad?” care induce ideea că tot ce e negativ este mai cool, mai provocator, mai alive dacât „a fii cuminte”? Ei bine, lucrul acesta a fost împrumutat și de români.

Limba engleza a invadat planeta şi se prezice că aceasta va deveni singura limbă de circulaţie adoptată de toate naţiunile, la un moment dat. Adevărul este că engleza sună de actualitate, se simte ca şi cum ar fi de actualitate şi are o armonie sonoră aparte. Nu ar fi sunat nici pe departe la fel de bine în franceză (Je reviendrai) sau în rusă (Ya vernus’) faimoasa replică a lui Schwarzenegger: „I’ll be back!” din Terminator.

Adevărul este că americanii sunt buni la ceea ce fac, pentru că iubesc ceea ce fac. Dacă băieţii se regăsesc acum în The Avengers şi vor să fie la fel ca The Iron Man sau Captain America, Bruce Willis, Leonardo do Caprio, Tom Hanks, iar fetele se regăsesc în Black Widow, Lily James, Alexandra Daddario, Jennifer Lawrence, Charlize Theron, adulţii de azi îşi aduc probabil aminte de Michael Jackson şi The Rolling Stones. Ce ar fi fost lumea fără desenul animat inspirat din istoria tumultuoasă a familiei Romanov din Rusia secolului al XX-lea – Anastasia – sau fără Western-ul animat Spirit-The Stallion of the Cimarron Herd ori fără inegalabilul Kung-Fu Panda (toate cele 3 filme)? Ar fi arătat la fel cum arată azi? Dar în lipsa The Lord of the Rings sau The Hobbit? Cine altcineva, dacă nu americanii, s-ar fi gândit să realizeze un film în care Tom Cruise escaladează Burj Khalifa sau stă agăţat de un avion în plin zbor?

 

Şi toate acestea au început cu o criză numită Harry Potter. În anii 2000, când s-a lansat seria, nebunia a început să crească uşor, dar sigur. Copiii visau numai la vrăjitori, la magie, la o școală ideala ca Hogwarts, se îmbrăcau în haine de vrăjitor, purtau ochelari cu rame identice cu acelea ale protagonistului (Daniel Radcliffe) şi încercau să facă rost de fiecare roman posibil al scriitoarei J.K.Rolling.

 

Inspiraţi de răsunătorul succes al acestui roman ecranizat, producătorii de filme au continuat să se axeze pe aceleaşi teme, având drept suport romanele lui Rick Riordan – seria Percy Jackson, şi mai târziu The Maze Runner – James Dashner. În fapt, tinerii generaţiei 2000 au crescut împreună cu eroii lor, atât romanele, cât şi filmele având alura de bilgdunsroman, urmărind evoluţia unui personaj de-a lungul a mai multor ani şi care experimentează copilăria, adolescenţa, tinereţea şi maturitatea. Se ştie că ele au cel mai mare impact psihologic asupra unei audienţe tinere, care doreşte să se identifice, să trăiască împreună cu personajele îndrăgite. Dacă veţi sta să analizaţi vreodată aceste cărţi şi producţii în paralel, veţi constata că ele au multe în comun, pornind de la evoluţia psihologică a personajului central, la maturizarea lui şi până la cadrul de desfăşurare a acţiunii. Spre exemplu, reflexia şcolii de magie Hogwarts se regăseşte în şcoala Camp Half-Blood din Percy Jackson şi mai târziu în The Glade din The Maze Runner, unde personajele sunt repartizate pe categorii în funcţie de abilităţi. Şi că veni vorba, vă sună ceva cunoscut aici á la HufflePuff din Harry Potter? Şi, bine-înţeles, personajul masculin principal (Harry Potter, Percy Jackson, Thomas) întotdeauna va avea o abilitate specială faţă de ceilalţi, întotdeuna se va evidenţia prin ceva anume, care îi va transforma în eroi în cele din urmă. Ideea este că americanii se raportează întotdeauna la public, iar filmele lor trec printr-o fază de crisalidă, înflorind cu fiecare generaţie în parte, perfecţionându-se de la o producţie la alta.

Lumea americanilor ne-a demonstrat că orice este posibil, de la cele mai fantastice idei până la cele mai oribile şi triste lucruri (9/11), dar tocmai aceste mari căderi, având drept audienţă lumea întregă, i-au făcut să se refacă mai puternici şi mai buni decât erau înainte. Este posibil ca tocmai această predilecţie nativă a americanilor pentru arme şi violenţă să se regăsească chiar în conştiinţa lor profund mutilată în urma acestui eveniment nefericit cu impact global.

Şi totuşi, dacă nu ar fi existat Bill Gates, probabil că românii ar mai fi continuat şi acum să vorbească la telefoanele publice cu monedă şi şi-ar fi trimis scrisori pe distanţe lungi în stil medieval: prin intermediul porumbeilor. Aşa că vedeţi că lumea americană este plină şi de surprize bune.

 

Efuziunea spiritului nativ american s-a transmis, ca un microb, tuturor celorlaltor naţiuni, care pur şi simplu nu au putut face faţă impetuozităţii şi caracterului acestuia plin de viaţă şi culoare. Democraţia există în fiecare dintre noi, dar nu este nici pe departe la fel de dezvoltată şi promovată ca în spiritul american. China şi Janponia, ţările cele mai dezvoltate în tehnologii de ultimă oră, dar şi indubitabil în cultură, au acceptat în bună măsură această infiltrarea a americanilor şi în lumea lor, deşi caracterul şi cultura lor sunt nativ ermetice.

Aroganţa spiritului american este cea mai importantă trăsătură a caracterului lor, deoarece ea este cea care îi face măreţi. După cum Trump, care reprezintă o încununare a aroganţei supreme, este pe potriva americanilor din punctul de vedere al mândriei, bogăţiei şi vieţii luxoase, aşa şi Putin reprezintă opusul lui, cu excepţia unei mai sobre atitudini în relaţia globală. La americani, totul este pe faţă, este real, este spus tuturor, ei nu sunt egoiști; americanii cunosc verbul „a oferi” mai degrabă decât „a păstra”, ceea ce este o importantă manifestare a caracterului lor. În cazul românilor, lucrurile se petrec pe dos. Iohannis este o apariţie extrem de rară pe ecran, iar atunci când apare, te rogi imediat să dispară.

Deşi când zicem America, primele lucruri care ne vin în minte sunt Pepsi, Coca-Cola, Smarties, telefoane, Mark Zuckerberg, Hollywood, Facebook şi democraţie, România a preluat foarte uşor aceste lucruri, pentru că tot ce este facil se obţine uşor. Dar cu toate acestea, democraţia are multe feţe negre, iar din democraţie se va naşte cea mai mare supunere în masă. Pentru că, atunci când ţi se oferă prea multă libertate, nu o vei mai preţui şi, în scurt timp, ea va deveni cea mai feroce închisoare. Aşa că, beware freedom! Pentru că ea poate deveni la fel de bine şi temniţă.

În pofida tuturor celor spuse mai sus, voi încheia cu o replică bine-cunoscută din Seinfeld, care trebuie luată ca atare sau pusă în practică: „Râsul este cel mai bun medicament.”

Surse: Eat This, Not That!, Disney Movies UK – Disney U, Entertainment Tonight, Know Your Meme, Pinterest, PopSugar, ComingSoon.net, Yahoo, CNN.com, www.obcinst.cz, The Inspire Network.

 

Şcoala în România se poate repara prin oameni. Dacă oamenii sunt cei care au pervertit-o, atunci tot ei sunt cei care trebuie să o repare. Ştim bine că nu toţi suntem făcuţi pentru şcoală. De-aceea, este necesar să vă găsiţi o cauză şi să o urmaţi. Dacă mulţi văd în şcoală doar un instrument care îi va propulsa în cercurile înalte ale societăţii, dacă mulţi văd în şcoală doar un loc unde se întâlnesc cu prietenii, lucrurile astea trebuie să înceteze. Şcoala este exact ca o carte. Dacă îţi place coperta, autorul şi titlul, o cumperi, dacă nu, o pui înapoi în raft. Însă şcoala este, de cele mai multe ori, un roman obligatoriu, care ni se impune. În fiecare lucru rău există şi un lucru bun, iar şcoala nu este o excepţie.

Absenteismul din şcoli este iar un factor negativ şi nu puţine sunt cazurile în care studenţii/elevii vin la şcoală şi se trezesc doar ei trei şi cu profesorul patru la cursuri, ca şi cum s-ar afla în ziua Apocalipsei. Desigur că în lipsa şcolii, factori ca „bullying-ul”, certurile dintre părinţi şi copii pentru temele nefăcute sau făcute până în noapte târziu, grija părinţilor de a-i lăsa la şcoală pe aceştia, toate s-ar disipa în văzduh cât ai clipi. Şi, totuşi, în lipsa şcolii, cum s-ar mai naşte compeţitia, veşnicele comparaţii, adrenalina, stresul?

 

Prototipul elevului român nu va fi niciodată ferm ca „soldatul” coreean, nu va fi la fel de lispit de scrupule ca „învăţăcelul” indian, dar nici la fel de înapoiat ca cel african. Pe axa intelectului, elevul care intră silit în nefericitul „mariaj” cu şcola, care se va finaliza ori cu un divorţ (alegerea unei meserii pentru unii), ori cu un accept reciproc, ca doi soţi care se cunosc demult şi rămân împreună pentru că nu au de ales, (prin urmarea unei facultăţi a celor care se hotărăsc să meargă mai departe de liceu) se situează între Est şi Vest. Noi nu suntem nici genii, nici Neanderthali, suntem antitetici.

Ochiul privitor al unui intelectual citit şi învăţat va privi întodeuna altfel Louvre-ul din Paris ori Munţii Stâncoşi din America. Pentru omul învăţat, natura, arhitectura şi arta vor fi înţelese întotdeauna la un nivel mult mai profund decât omul neinstruit. El va vorbi altfel, va păşi altfel, va acţiona întotdeuna altfel. Toată fiinţa lui va fi altcumva decât a unui om obişnuit. Dar să ne gândim la marile genii ale lumii din muzică, pictură, poezie, inginerie etc (Beethoven, Leonardo da Vinci, Mozart, Aivazovski, Michelangelo, Shakespeare, Eminescu). Ei nu au avut nevoie de şcoală, ba mulţi dintre ei au şi respins-o, şi, cu toate acestea, în mod paradoxul, aveau nevoie de cunoaştere, doreau să înveţe la nesfârşit, nu se mai săturau de acea învăţătură astrală, cosmogonică, care transcende tot ceea ce e uman. Aici apare acel declic despre care vorbeam. La 1600 nici nu existau şcoli în adevăraul sens al cuvântului, şi, cu toate acestea, ei au fost fondatorii marilor şcoli ale lumii moderne. La ei s-a produs declicul dragostei pentru ceva văzut la prima vedere, pentru acel lucru/persoană care te va ţine o viaţă ocupat. Caragiale, Eminescu, N. Iorga, Sadoveanu, Slavici, Minulescu s-au „îndrăgostit” pentru totdeauna de „arta de a scrie” şi au făcut lucrul ăsta o viaţă de om. De-aceea, spun: şcoala nu este o simplă insituţie cu scaune, bănci şi catedră unde îţi scoţi telefonul şi începi să tastezi prietenilor: „Bă, azi nu se face cursu’ de mate’. Io mă duc acasă dacă nu vine nici ăsta la fizică” sau „Tu ţi-ai făcut tema? Dă-mi-o şi mie!” Nu, nu despre asta este vorba. Aici este şi va fi întotdeauna vorba despre lumea în care trăim care, din nefericire, pentru că nu s-ar fi putut întâmpla oricum altfel, a fost pusă în noţiuni teoretice. Şcoala este recipientul în care s-a turnat realitatea dedusă prin noţiuni abstracte şi, din nefericire, teoretice. Însă apa din pahar este cea esenţială. Planeta este distractivă, vie, energică, noţiunile sunt triste şi nefericite. Dacă la fizică învăţăm despre cum Pământul se învârte în jurul Soarelui, despre comete, asteroizi, quasari, despre întregul Sistem Solar, imaginaţi-vă o astfel de lecţie interactivă şi câţi elevi ar atrage ea. Imaginaţi-vă numai că am avea posibilitatea, fiecare dintre noi, să vadă Pământul din exterior în mod real şi să se minuneze de frumuseţea lui şi să conştientizeze lumea şi ce înseamnă viaţa, de fapt. Din păcate, asemenea Bibliei, care ne povesteşte despre faptele miraculoase ale lui Isus, acceptăm cu superficialitate anumite adevăruri, fără a le conştientiza însă importanţa. Dacă aţi ştii oare că, în vreme ce spuneţi lecţia pe dinafară la geografie, Pământul, cu tot cu voi şi cu alte 8 miliarde de oameni, se învârte cu 1.675 km/h fără ca voi să simţiţi sau să ştiţi măcar lucrul ăsta, aţi mai desconsidera vreodată puterea învăţăturii?

 

Dacă staţi bine să vă gândiţi, timpul petrecut la şcoală este relativ scurt, în comparaţie cu o viaţă de om. Aşa că, până la urmă, nu şcoala este sensul principal al vieţii. Este important ca, atunci când vei termina şcoala şi te vei întreba: “Sunt pregătit de viaţa adevărată, care nu mai ţine de câte ştiam la
şcoală?” răspunsul tău să fie unul pozitiv. Dacă timpul pe care îl petreci cu tine însuţi (care te solicită 100%) este de calitate, înseamnă că ai învăţat lecţia vieţii, mult mai preţioasă decât orice pe lume.

 

 

 

Sursa: Wikipedia, Descopera.ro

Şcoala românească şi nu numai a reprezentat dintotdeauna un subiect interesant şi actual. Dacă este să analizăm esenţa reală a şcolii, ar trebui să pornim de la ceea ce anticii numeau “postura de învăţat”, aceea în care apare un personaj aplecat asupra unei foi, cu o ustensilă de scris în mână, simbol al puterii intelectuale. Plecând de la acest simplu argument, ideea lasă mult loc de interpretare, întrucât postura în care elevul/studentul este obligat să stea la şcoală denotă atât umilinţă, supunere, dar şi dorinţă de cunoaştere.

Într-o lume aflată sub auspiciile totalitare ale tehnologiei, în care nimeni nu mai poate circula fără telefon, tabletă, i-pad, i-phone, etc noţiunea de şcoală, deja învechită, nu mai produce niciun ecou în elevul modern. Tendinţa principală a şcolii româneşti a fost dintotdeauna “dictarea”. Termenul de “dictare” presupune ca elevii să stea la birou şi să-şi noteze pe caiet ceea ce “dictează” profesorul. Lucrul acesta este iar cu dublu tăiş. Sistemul românesc se bazează pe principiul ascultării mai degrabă, decât pe acela al afirmării. Să nu se înţeleagă însă greşit. Nu sunt adepta comunicării în masă sau favorizantă, ci adepta libertăţii în tot ceea ce facem. Este adevărat că noţiunile teoretice nu pot fi asimilate dacă nu sunt predate şi învăţate ca atare. Însă aceleaşi noţiuni teoretice predate la clasă se vor găsi la fel de bine şi mult mai rapid pe internet. Profesorii vor nega total această funcţie a tehnologiilor de azi, care, în realitate, ne fac viaţa mai uşoară. Adevărul este că, în ziua de azi, istoria, biologia, limbilie străine nu mai necesită şcoală, pentru că şcoala se află numai la un touch-screen distanţă.

Scopul final al şcolii va fi în cele din urmă socializarea, nu învăţarea. Programe inovative ca home-schooling apar din ce în ce mai mult în rândul părinţilor, inclusiv din România, care au înţeles scopul real al şcolii. Abandonul masiv din şcoală al copiilor din medii sărace se datorează lipsei de interes real. Consider că relaţia pe care mulţi copii o experimentează cu şcoala este aceea de indiferenţă sau ură, asemenea unui mariaj nefericit din care vrei să te eliberezi cât mai repede cu putinţă.

Relaţia dintre învăţătură şi elev ar trebui să fie una de spontană atracţie necondiţionată, ca atunci când te îndrăgosteşti. Însă reacţia aceasta este atât de rară la eleveii şi studenţii români (mai există şi cazuri fericite), încât pentru mulţi, nu mai există o motivaţie reală în a învăţa. Este drept că nimeni nu găseşte vreo plăcere în a sta cu o carte în braţe şi a buchisi nişte definiţii pe care le va uita imediat ce va ieşi din şcoală. Dar eu mai cred că nu trebuie să fii motivat pentru ca şcoala să-ți placă. Nu cred în luxul unor săli de clasă de ultimă tehnologie, nu cred în profesori devotaţi care să-l seducă pe elev cu frumuseţea neînţeleasă a materiei pe care el o predă (spre exemplu, nefericitul caz al matematicii) şi nici măcar în socializare. Genetica este cea care dictează atracţia unui elev înspre şcoală, şi voi dovedi acest lucrul prin câteva exemple; cine nu a auzit de cazul coreenilor sau de stricteţea în învăţământ a chinezilor? Bacalaureatul elevilor coreeni durează 9 ore, fiind compus din testări extrem de complexe la fiecare materie în parte (limba maternă, limba engleză, matematică etc), în vreme ce bacalaureatul americanilor nu este nici pe departe la fel de riguros. Cenzură versus Democraţie, Comunism versus Libertate.

În Europa există un oarecare echilibru în gradul de terorizare psihică a elevului în privinţa absolvirii liceului şi a orientării către o facultate viitoare, însă România se pare că se află într-un nou declin nefericit. În vreme ce elevii coreeni studiază până noaptea târziu în bibliotecile publice,  învață 24/7 pentru a promova cel mai dificil examen al vieţii lor, elevii români dau petreceri cu o seară înainte de a da examenul de bacalaureat şi fac înconjurul tuturor bisericilor în speranţa că Dumnezeu le va impregna materia în memorie cu 2 ore înainte de examen. Şi, din nou, în vreme ce liceenii coreeni se sinucid împreună cu părinţii din cauza ruşinii imense de a nu fi promovat bacalureatul, cei români nu sunt demoralizaţi nici pe departe, ci continuă, cu mult aplomb, să mai dea examenul şi la 40 de ani, gândind că până atunci vor reuşi să asimileze materia. Cu toate acestea, nu ar trebui să fim descurajaţi, pentru că există popoare şi mai dezorganizate decât noi, cum ar fi indienii, ai căror părinţi, în ziua examenului de bacalaureat, le aruncă copiilor lor prin zăbrelele geamurilor fiţuici cu rezolvările subiectelor, făcând în acelaşi timp mari demonstraţii de contorsionism şi gimnastică. Pentru a vedea, accesaţi aici:  http://www.roforum.net › Forumuri › Divertisment › Coltul vesel › Viral Video-cautare Bac-ul Indian şi www.kccro.ro/ro/suneung

   În timpul ăsta, alţii au renunţat de tot la provocarea Bacalaureatului, lasându-l baltă, printre aceştia numărându-se belgienii şi suedezii, care nu au mai bifat acest examen ca semnificativ  în dezvoltarea intelectuală a elevilor.

Fiecare naţiune a înţeles şcoala sau învăţătura în sine aşa cum le-a dictat gena. Noi, românii, nu deţinem superioritatea în nimic în mod special. Nu suntem nici extrem de muncitori sau deştepţi precum cei din Orient, nici la fel de democratici ca cei din Occident. Cu alte cuvinte, nu impresionăm cu nimic, cu o singură excepţie:  igiena precară din şcoli,  clasele neatractive, cu bănci rupte, laboratoarele de biologie şi chimie prăpădite, tot ceea ce ar fi trebuit să ţină de respectul reciproc s-a pierdut definitiv aici.

Bănuiesc că lucrul acesta este totuşi o consecinţă a unei depresii naţionale care, aşa cum s-ar fi manifestat şi la nivel individual, se resimte tocmai prin lipsa oricărui fel de iniţiativă. Preferăm să lăsăm lucrurile aşa, pentru că oricum nu mai putem face nimic în acest sens.

Sensul iniţial al şcolii a fost demult uitat şi îngropat. Azi, copiii vin la şcoală din cauză ca se plictisesc acasă şi nu pentru că vor să facă şcoală. În era viitoare a românilor, atunci când profesorii vor fi înlocuiţi cu roboţi, cu mult mai capabili şi mai obiectivi decât ei, poate copiii vor fi mai buni, poate vor găsi atunci un sens în şcoală, o fericire în a se duce la şcoală şi nu o obligaţie, şi poate astfel viaţa lor va fi altfel.

Se spune că, în viaţă, doar două lucruri contează: dacă dimineaţa te scoli mulţumit de tine însuţi şi eşti nerăbător să începi o nouă zi şi ştii că ceea ce faci tu are sens şi scop pozitiv, atunci eşti un om fericit, dacă, dimpotrivă, în fiecare dimineaţă te întrebi de ce te mai trezeşti şi pentru ce o faci, îţi urăşti propriul job şi nu găseşti mulţumire în nimic, atunci va trebui să vă întrebaţi singuri ce e de schimbat, ce aţi greşit şi unde, dar şi dacă mai puteţi repara ceva.

Continuarea in partea a II-a…

Sursa: Wikipedia,  ItsiBitsi,  Ziare.com, Science.hornews.ro, Libraria.net

Dacă subiectul despre spitalele din România este bine-cunoscut și la ordinea zilei, asta nu înseamnă că situația lor s-a îmbunătățit cu ceva. La acest capitol, România nu a avansat cu nimic, ci, dimpotrivă, se constată un declin considerabil de ani buni încoace. Însă nici viitorul nu se anunţă mai optimist.

Într-un total de 425, spitalele din România impresionează negativ prin inexistenţa dorinței de a evolua într-o anumită direcție, stagnarea fiind infinit preferată unei evoluții normale. Existența unui număr atât de redus de spitale care ar trebui să facă față unei populații de 19 milioane de locuitori, nu numai că este descurajantă, dar ne face să ne gândim la posibilitatea renunțării totale de a mai manifesta vreun interes față de soarta și așa precară a populației în viitor. Știm cu toții că populația necesită ajutor premanenet și că doctorii sunt necesari aproape oriunde și oricând. Așadar, lipsa unor centre medicale nu reprezintă un punct forțe al unei societăți deja bolnave. Un singur doctor bun nu este îndeajuns, pentru că nu poate face singur minuni. Binele nu poate avea drept sursă doar un singur izvor, este necesară o încrengătură de izvoare pentru ca lumea să se însănătoșească cu adevărat.

Se pare că fondurile alocate pentru Sănătate sunt de 8 miliarde dintr-un total de 21,5 miliarde distribuiți de Uniunea Europeană, ceea ce echivalează cu 0,8 % din total. Lucrul acesta ilustrează clar dezinteresul pentru bunăstarea societății, în vreme ce banii sunt folosiți în scopuri inutile, fapt care conduce la destabilizarea unei societăți deja aflate într-un declin succesiv. De-aceea, nu e de mirare că plângerile adresate conducerii se înmulțesc de la o zi la alta, generând un amalgam de nemulțumiri, neputință și incapacitatea de a înțelege motivul pentru care oamenii de la conducere manifestă un dezinters atât de profund față de omul simplu, de rând. Principalele nemulțumiri legate de spitalele din România se rezumă la o slabă finanțare, la corupție, implicit mită și exodul fără precedent al medicilor români în țările europene dezvoltate.

Dacă finanțarea desconsiderabilă are rădăcini în bine-cunoscutul egoism uman, corupția se bazează pe slăbiciunea oamenilor, care se regăsește în fiecare dintre noi. După cum ignoranța dă naștere la ignoranţă, așa și avariția dă naștere la insensibilitatea specifică omului fără repere morale. Este bine știut că medicul, prin propria natură, trebuie să manifeste abnegație și compasiune față de pacient, însă ceea ce îl apropie în plan uman și psihologic de politician, care nici el, la rândul lui, nu întârzie să-și arate chipul corupt, este faptul că este om, înainte de toate; iar a fii om presupune să fi lacom și egoist, înainte de toate.

Pe de altă parte, emigrarea masivă a medicilor se datorează condițiilor precare din spitalele românești, a salariilor mici și a lipsei de motivație personală în decorul deprimant al sălilor de spital insalubre și sobre. Ceea ce nu poate oferi România, poate oferi Germania, America sau țările nordice europene. Ceea ce pentru ei e posibil, pentru noi va fi mereu imposibil. Lumea se schimbă constant în jurul nostru, însă constanța în țara noastră este lipsa constanței în aproape orice. Cine nu ar prefera curățenia în locul decrepitudinii, cine nu ar prefera liniștea, armonia, organizarea, punctualitatea în locul haosului? Acest exod poate fi la fel de bine perceput și la nivel psihologic, întrucât medicii își apără propriul interes înainte de toate, se salvează ei înșiși de la un dezastru sigur, iar în al doilea rând, ei sunt conștienți că România va avea parte de soarta Titanicului, îndreptându-se cu toată viteza înspre iceberg-ul care îi va nărui toate speranțele. România este un om bolnav aflat pe patul de moarte, iar medicul, că reprezentat de seamă al întregii sale caste, a înțeles că nu mai este nimic de făcut, iar țara trebuie lăsată să moară în liniște.

În urma acestui spectacol trist pe care spitalele din România îl pun în scenă de ani de zile apar, asemenea unor artificii neimpresionante, câteva demiteri fără esența. Azi, un director numit Nicușor Luchi este demis de la conducerea spitalului Floreasca din București, mâine un altul, numit Bogdan Andreescu, managerul spitalului Colentina, are parte de aceeași soartă ‘nefericita’, dar  bine-meritată. Un rău mult prea mic este stârpit, având în vedere imensitatea lucrurilor negative care sunt latente în fiecare asistent/a, medic, persoană, etc din ţară. Pentru ca răul să fie eradicat de la rădăcină, așa cum bine se spune, este necesar să distrugem răul din ființă umană, lucru imposibil. Înfrângerea dorinței de a avea putere, de a lua mită, de a face rău, într-un cuvânt, este la fel de imposibilă cu a te împiedică să nu mai fii tu. Demonstrarea puterii și a faptului că deții putere depășește bariera cenzurii, pentru că nimic nu ne face mai multă plăcere decât să arătăm că suntem superiori celorlalți, că suntem mai puternici decât ceilalți, că îi controlăm și îi manipulăm; dar în realitate cei care au iluzia manipulării, sunt de fapt cei manipulați, ca o consecință a acestei iluzii.

Din moment ce ‘a fi corect, a fi cinstit’ nu intră în accepția sferei de înțelegere umană specific românească, nu vom reuși niciodată să eradicăm răul din ţară și să ‘reparăm’ oamenii, atât mental, cât și fizic. Nu putem cere să fim sobri ca englezii, riguroși, incredibil de punctuali ca germanii sau conștienți asemenea suedezilor, pentru că ne depășește propria natură; ce putem face însă este să încercăm să schimbăm ce putem în noi.

Putem să schimbăm ceva negativ în ceva pozitiv, ceva rău în ceva bun, dacă vrem lucrul  ăsta cu toată ființa. Problema nu o reprezintă fondurile mici, numărul de spitale, cine a fost demis sau nu sau al cărui cap ‘urmează să cada’, ci natura umană. Voința de a schimba ceva, chiar dacă pare imposibil, este cea care ar determina descătușarea celorlalte lucruri bune din viață noastră, a românilor. Nu avem practic nimic de făcut, avem de gândit. Cu cât gândim mai mult, cu atât vom înțelege mai mult. Lucrurile nu trebuie făcute spontan, ci treptat. Se știe că o societate sănătoasă nu va avea niciodată nevoie de medici. Dar mai este știut și că nefericirea este cauza bolilor, și de aici se înlănțuie toate: avem nevoie de spitale, de doctori, de pastile, etc. Așadar, fericirea este cheia unei vieți sănătoase. Dacă societatea românească ar manifesta mai multă înțelegere, care stă la bază fericirii și ar gândi mai mult, viață noastră s-ar îmbunătăți considerabil, iar povestea nefericită a spitalelor nu ar fi decât un vis urât din care ne-am trezit în sfârșit la realitate.

Sursa: Huffington Post, 12kindsofkindness.com, Wikipedia,  sinkingshipindy.com, rnews.ro