Şcoala românească şi nu numai a reprezentat dintotdeauna un subiect interesant şi actual. Dacă este să analizăm esenţa reală a şcolii, ar trebui să pornim de la ceea ce anticii numeau “postura de învăţat”, aceea în care apare un personaj aplecat asupra unei foi, cu o ustensilă de scris în mână, simbol al puterii intelectuale. Plecând de la acest simplu argument, ideea lasă mult loc de interpretare, întrucât postura în care elevul/studentul este obligat să stea la şcoală denotă atât umilinţă, supunere, dar şi dorinţă de cunoaştere.
Într-o lume aflată sub auspiciile totalitare ale tehnologiei, în care nimeni nu mai poate circula fără telefon, tabletă, i-pad, i-phone, etc noţiunea de şcoală, deja învechită, nu mai produce niciun ecou în elevul modern. Tendinţa principală a şcolii româneşti a fost dintotdeauna “dictarea”. Termenul de “dictare” presupune ca elevii să stea la birou şi să-şi noteze pe caiet ceea ce “dictează” profesorul. Lucrul acesta este iar cu dublu tăiş. Sistemul românesc se bazează pe principiul ascultării mai degrabă, decât pe acela al afirmării. Să nu se înţeleagă însă greşit. Nu sunt adepta comunicării în masă sau favorizantă, ci adepta libertăţii în tot ceea ce facem. Este adevărat că noţiunile teoretice nu pot fi asimilate dacă nu sunt predate şi învăţate ca atare. Însă aceleaşi noţiuni teoretice predate la clasă se vor găsi la fel de bine şi mult mai rapid pe internet. Profesorii vor nega total această funcţie a tehnologiilor de azi, care, în realitate, ne fac viaţa mai uşoară. Adevărul este că, în ziua de azi, istoria, biologia, limbilie străine nu mai necesită şcoală, pentru că şcoala se află numai la un touch-screen distanţă.
Scopul final al şcolii va fi în cele din urmă socializarea, nu învăţarea. Programe inovative ca home-schooling apar din ce în ce mai mult în rândul părinţilor, inclusiv din România, care au înţeles scopul real al şcolii. Abandonul masiv din şcoală al copiilor din medii sărace se datorează lipsei de interes real. Consider că relaţia pe care mulţi copii o experimentează cu şcoala este aceea de indiferenţă sau ură, asemenea unui mariaj nefericit din care vrei să te eliberezi cât mai repede cu putinţă.
Relaţia dintre învăţătură şi elev ar trebui să fie una de spontană atracţie necondiţionată, ca atunci când te îndrăgosteşti. Însă reacţia aceasta este atât de rară la eleveii şi studenţii români (mai există şi cazuri fericite), încât pentru mulţi, nu mai există o motivaţie reală în a învăţa. Este drept că nimeni nu găseşte vreo plăcere în a sta cu o carte în braţe şi a buchisi nişte definiţii pe care le va uita imediat ce va ieşi din şcoală. Dar eu mai cred că nu trebuie să fii motivat pentru ca şcoala să-ți placă. Nu cred în luxul unor săli de clasă de ultimă tehnologie, nu cred în profesori devotaţi care să-l seducă pe elev cu frumuseţea neînţeleasă a materiei pe care el o predă (spre exemplu, nefericitul caz al matematicii) şi nici măcar în socializare. Genetica este cea care dictează atracţia unui elev înspre şcoală, şi voi dovedi acest lucrul prin câteva exemple; cine nu a auzit de cazul coreenilor sau de stricteţea în învăţământ a chinezilor? Bacalaureatul elevilor coreeni durează 9 ore, fiind compus din testări extrem de complexe la fiecare materie în parte (limba maternă, limba engleză, matematică etc), în vreme ce bacalaureatul americanilor nu este nici pe departe la fel de riguros. Cenzură versus Democraţie, Comunism versus Libertate.
În Europa există un oarecare echilibru în gradul de terorizare psihică a elevului în privinţa absolvirii liceului şi a orientării către o facultate viitoare, însă România se pare că se află într-un nou declin nefericit. În vreme ce elevii coreeni studiază până noaptea târziu în bibliotecile publice, învață 24/7 pentru a promova cel mai dificil examen al vieţii lor, elevii români dau petreceri cu o seară înainte de a da examenul de bacalaureat şi fac înconjurul tuturor bisericilor în speranţa că Dumnezeu le va impregna materia în memorie cu 2 ore înainte de examen. Şi, din nou, în vreme ce liceenii coreeni se sinucid împreună cu părinţii din cauza ruşinii imense de a nu fi promovat bacalureatul, cei români nu sunt demoralizaţi nici pe departe, ci continuă, cu mult aplomb, să mai dea examenul şi la 40 de ani, gândind că până atunci vor reuşi să asimileze materia. Cu toate acestea, nu ar trebui să fim descurajaţi, pentru că există popoare şi mai dezorganizate decât noi, cum ar fi indienii, ai căror părinţi, în ziua examenului de bacalaureat, le aruncă copiilor lor prin zăbrelele geamurilor fiţuici cu rezolvările subiectelor, făcând în acelaşi timp mari demonstraţii de contorsionism şi gimnastică. Pentru a vedea, accesaţi aici: http://www.roforum.net › Forumuri › Divertisment › Coltul vesel › Viral Video-cautare Bac-ul Indian şi www.kccro.ro/ro/suneung
În timpul ăsta, alţii au renunţat de tot la provocarea Bacalaureatului, lasându-l baltă, printre aceştia numărându-se belgienii şi suedezii, care nu au mai bifat acest examen ca semnificativ în dezvoltarea intelectuală a elevilor.
Fiecare naţiune a înţeles şcoala sau învăţătura în sine aşa cum le-a dictat gena. Noi, românii, nu deţinem superioritatea în nimic în mod special. Nu suntem nici extrem de muncitori sau deştepţi precum cei din Orient, nici la fel de democratici ca cei din Occident. Cu alte cuvinte, nu impresionăm cu nimic, cu o singură excepţie: igiena precară din şcoli, clasele neatractive, cu bănci rupte, laboratoarele de biologie şi chimie prăpădite, tot ceea ce ar fi trebuit să ţină de respectul reciproc s-a pierdut definitiv aici.
Bănuiesc că lucrul acesta este totuşi o consecinţă a unei depresii naţionale care, aşa cum s-ar fi manifestat şi la nivel individual, se resimte tocmai prin lipsa oricărui fel de iniţiativă. Preferăm să lăsăm lucrurile aşa, pentru că oricum nu mai putem face nimic în acest sens.
Sensul iniţial al şcolii a fost demult uitat şi îngropat. Azi, copiii vin la şcoală din cauză ca se plictisesc acasă şi nu pentru că vor să facă şcoală. În era viitoare a românilor, atunci când profesorii vor fi înlocuiţi cu roboţi, cu mult mai capabili şi mai obiectivi decât ei, poate copiii vor fi mai buni, poate vor găsi atunci un sens în şcoală, o fericire în a se duce la şcoală şi nu o obligaţie, şi poate astfel viaţa lor va fi altfel.
Se spune că, în viaţă, doar două lucruri contează: dacă dimineaţa te scoli mulţumit de tine însuţi şi eşti nerăbător să începi o nouă zi şi ştii că ceea ce faci tu are sens şi scop pozitiv, atunci eşti un om fericit, dacă, dimpotrivă, în fiecare dimineaţă te întrebi de ce te mai trezeşti şi pentru ce o faci, îţi urăşti propriul job şi nu găseşti mulţumire în nimic, atunci va trebui să vă întrebaţi singuri ce e de schimbat, ce aţi greşit şi unde, dar şi dacă mai puteţi repara ceva.
Continuarea in partea a II-a…
Sursa: Wikipedia, ItsiBitsi, Ziare.com, Science.hornews.ro, Libraria.net
Pe Față 
Lasă un răspuns