Mintea umana – un incredibil „Montagne-Russe” – Partea a II-a

3 comentarii

Pentru a evita orice confuzie, începe cu începutul

Partea cea mai complexă pe care doresc însă să o abordez în această temă labirintică a iubirii este absenţa persoanei iubite şi înlocuirea ei în plan prezent prin efort mental imaginar. Este vorba despre cum reuşeşti să creezi o prezenţă într-o absenţă. Aici îmi voi susţine opinia prin mai multe cercetări realizate de scriitori care au abordat aceeaşi temă. Înainte de toate, trebuie să confer nişte explicaţii. Atunci când ne ataşăm de cineva şi decidem în final că acel sentiment poartă numele de „iubire”, câteva transformări serioase se produc la nivelul creierului nostru. Denumirea lor ştiinţifică nu e importantă, ci faptul în sine că se produc este semnificativ. În urma acestui ataşament, prezenţa constantă a persoanei respective în viaţa ta (fie femeie sau bărbat) este reclamată constant şi la modul subconştient de creierul tău. În cazurile nefericite în care persoana moare, dispare, şi aşa mai departe, intervine crunta realitate, pentru că, acolo unde se afla odată obiectul/subiectul iubirii tale, acel centru energetic pozitiv, incredibil, plin de lumină, a dispărut brusc.

d0e07ddc9e912fb0f115029e5f89bf5a

Scriitorul japonez Kakuzo Okakura vorbea despre forţa „vidului/golului” şi despre cum un om puternic şi înţelept cu adevărat se va transforma într-un vid, absorbindu-i pe ceilalţi, fără a lăsa de la el nimic, fără a se consuma psihic. Acum, lipsa celui iubit creează un gol negativ în viaţa ta, absorbindu-ţi întreaga energie. Se spune că în luptele de judo, oponentul îşi oboseşte şi îşi epuizează adversarul, rămânând impasibil în faţa acestuia, iar într-o dispută – cel care tace îl absoarbe pe celălalt, obosindu-l şi forţându-l să se mişte pe linia unui cerc vicios. Cu cât forţezi mai mult ceva, cu atât mai mult lucrul respectiv se va strânge în sine.

Masks with the theatre concept

 

Din punctul meu de vedere, iubirea înseamnă 90% suferinţă şi doar 10% plăcere, aceasta în cazul în care eşti suficient de norocos să ai parte şi de acel 10% de fericire.

 

 

Câteodată meditezi dacă iubirea nu este, de fapt, decât produsul unei minţi bolnave şi ea nu este de fapt decât un „fairy-tale”, nu este de fapt decât o minciună. Oare legăturile dintre oameni nu sunt decât fictive, oare ne prefacem că ţinem la ceilalţi, numai dintr-un instinct al LdI4itDcqnPyaRjeHVjlv5CMcCkVXgPYaQNEPDsz-KzUNCLwXT9hIw_W1jHv0hvoYAw300supravieţuirii pure? Pentru că eu mă uit în jur şi nu văd nimic concludent. Oamenii sunt perfect „blank”, robotizaţi, fără sentimente umane reale.

Un alt lucru interesant: în momentul în care persoana respectivă la care ţii dispare, intervine sentimentul de dor şi, după ce te-ai muncit ani de zile cu el, nu mai înţelegi motivul pentru care îţi este dor de subiectul asupra căruia ţi-ai revărsat, asemenea unei cascade, apele sentimentale. Spre exemplu, nu voi înţelege niciodată sentimentul de dor, nu îi voi înţelege niciodată complexitatea, pentru că şi el este supus cumva ilogicităţii.

a0719563308_10

Scriitorul englez William Carlos Williams a scris o nuvelă foarte interesantă în care povestea cum un copil descoperă pe o plajă o pereche de pescăruşi, pentru ca a doua zi, unul dintre pescăruşi să dispară, iar celălalt să rămână singur, de aici derivând faptul că dispariţia (şi atenţie: nu moartea necesar) celui drag din viaţa noastră ne duce cu gândul tot la moarte. Acelaşi lucru se întâmplă şi în poemul iniţiator al lui Barbu („După melci”) în care dispariţia melcului îl face pe copil să conştientizeze că dispariţia/lipsa/plecarea cuiva drag echivalează de fapt cu moarte lui, deşi moartea celui iubit nu s-a produs practic în plan fizic. Despărţirile au acest caracter nesuferit cu tentă de moarte, pentru că persoana pe care o iubeşti poate fi perfect sănătoasă, dar să fie perfect intangibilă, la zeci de mii de kilometri distanţă de tine.

a72aa6f142440d50e2e68d07b9ch--oil-seagullsAşadar să reluăm ideea. De ce simţim lipsa celui care nu mai este? Şi să facem un exerciţiu: să spunem că avem un obiect care ne este drag şi îl pierdem pe undeva, şi apoi mai avem pe cineva drag a cărui dispariţie ne va devasta. De ce plângem mai mult după cel drag decât după obiectul pierdut? Lucrul acesta se întâmplă pentru că intervine o ierarhizare logică a importaţei lucrurilor din viaţa noastră, determinându-ne să conştientizăm că ne poate fi dor de pălăria pe care am lăsat-o în metrou, dar am muri dacă l-am pierde pe cel pe care îl iubim. Este adevărat că obiectele pot fi impregnate cu energia celui care le-a purtat (de exemplu, dacă persoana dragă ţie a murit şi ai rămas cu un obiect de la ea/el, vei preţui toată viaţa obiectul acela şi nu te vei despărţi niciodată de el, pentru că obiectul conţine şi concentrează întreaga energie a celui care a murit; este un intermediar între tine şi persoana respectivă). Dar totul trebuie să aibă şi o limită. Şi aici mai apare şi altceva: obiectele sunt obiecte, nu pot trasmite atât de multă energie ca un om, care rezonează cu noi tocmai pentru că e făcut din material uman ca şi noi (din materie perisabilă).

De-aceea plângem dacă ne-a murit animalul de casă, pentru că el e VIU. Un tablou, fie el şi al lui Napoleon, e MORT. Obiectele sunt MOARTE, omenii sunt VII, si cred că am spus tot prin asta. Bineînţeles că există oameni pentru care obiectele apar pe locul I şi dispariţia cuiva drag nu e tratată cu niciun fel de regret, dar sunt şi oameni pentru care relaţiile interumane sunt perfect valabile în orice situaţie.

Ce am dorit să subliniez aici este faptul că dispariţia cuiva (fie ea şi temporară) echivalează de multe ori cu moarte lui/ei, cel puţin în plan mental, spiritual, dacă nu fizic. Dacă lucrul acesta este dublat şi de moartea fizică, durerea este şi mai puternică. V-aţi întrebat vreodată de ce planetele, universul, au nevoie de un punct centrat/focusat de lumină, de ce au nevoie de un plan de sprijin? Iubirea este clar şi o plăsmuire a minţii noastre, dar şi o modalitate de distrugere sigură. Suntem oameni fizici, prezenţi, suntem aici şi acum.

44c3747f113cf8b8fe1b2e45f12a4b1f Spaţiul pe care persoana iubită  îl ocupă şi care radiază în prezenţa ta, conferindu-ţi şi ţie din lumina lui, te face „addicted” faţă de el, aşa cum se întâmplă cu un drog. Noi nu am putea trăi o zi fără soare. Cum am trăi fără el? La fel de bine cum nici pământul nu poate trăi fără ploaie. Fără zi, nu ar exista noapte. Tabla de şah este întotdeauna colorată în alb şi negru. Yin şi Yang. Complementare, opuse, reciprocitate, antitetice. Fără ele, nu am putea exista. Noi nu am fii aici şi acum.

 

Spaţiul din jurul nostru este ocupat cu multe obiecte, cu multe lucruri, cu arbori, munţi, cu ape, cu păduri, cu dune de nisip, dar spaţiul pe care ele le ocupă nu radiază în niciun caz plăcerea pe care o simţi în momentul în care persoana pe care o iubeşti ocupă realitatea şi implicit spaţiul în care eşti şi tu în prezent.

Scena vieţii se schimbă cu mulţi oameni, cu multe personaje, dar ceea ce trebuie să înţelegem este că sentimentul de dor are o sonoritate aparte pe care mulţi nu o înţeleg. „A tânji după ceva” înseamnă că spaţiul din jurul tău nu conţine persoana de care ai tu nevoie, înseamnă că te afli într-un cadru/tablou eronat, într-un dezacord total cu lumea, înseamnă că subiectul nu se află în raza ta de acţiune şi că ceilalţi stimuli te deranjează, te irită şi ei trebuie să dispară. De ce, atunci când mâncăm, lucrul acesta ne creează plăcere? Ne creează plăcere, deoarece ceva din interiorul nostru a fost compatibil cu mâncarea respectivă. De ce, atunci când observăm un arbore înflorit şi frumos colorat, ceva care clar încântă ochiul şi generează eliberarea de dopamină, lucrul acesta ne calmează instantaneu? De ce, atunci când auzim vocea cuiva drag sau ascultăm o melodie care ne place, ne liniştim şi ne calmăm instantaneu? Pentru că lipsa de armonie, haosul iniţial generat s-a reorganizat şi s-a nivelat.

c192805e43255713e531f1eade8bc55d

De-aceea se spune să ne bucurăm de micile plăceri oferite de viaţă (când mănânci o îngheţată, când te ţine cineva de mână, când priveşti oceanul, când alergi, când asculţi muzică), pentru că ele fac diferenţa între ce contează şi ce nu contează pentru tine. Antoine de Saint-Exupery vorbea la finalul cărţii lui – „Micul Prinţ” despre cât de importantă va fi, pentru el, după moartea Micului Prinţ, o stea de pe cer şi nimeni nu va ştii cât de fericit va fi când se va uita noaptea pe cer şi îşi va reaminti de prietenul lui. Lucrurile mari se află în detalii. La fel se întâmplă şi cu incredibilul roman al lui Miguel de Cervantes, „Don Quijote”, unde legătura dintre Sancho Panza şi stăpânul lui, Don Quijote, devine indestructibilă, pentru că timpul petrecut împreună i-a îmblânzit reciproc, făcându-i nelipsiţi unul de celălalt.

Don_Quixote_and_Sancho_Panza_by_Jules_David

Ideea pe care Cervantes o mai include aici este aceea prin care protagonistul lui, Don Quijote, creează un personaj fantastic, prin intermediul imaginaţiei sale bogate, halucinante, şi anume, Dulcineea del Toboso. Dulcineea este clar o plăsmuire a imaginaţiei sale, el încercând să modifice realitatea, să facă oamenii altfel decât sunt. El are, aşa cum bine spune criticul Nicolae Manolescu, „crize ale realităţii”. El nu îşi poate imagina altfel oamenii decât frumoşi, drepţi, curaţi, sinceri, reali în sensul, din nefericire, imaginar şi ideal al cuvântului.

 

Şi, ca să rămânem cu ceva în urma acestui articol, de reţinut ar cam fi următorul lucru: bucuraţi-vă de timpul petrecut cu cel drag (fiecare secundă contează, pentru că viaţa e măsurată) şi, atunci când se produce dispariţia lui/ei (pentru că tot ce e bun nu rezistă, tot ce e rău dăinuie o veşnicie), gândiţi-vă că amintirile pot înlocui întotdeauna spaţiul lăsat gol de cel care a dispărut şi că vidul poate avea atât de mult potenţial imaginar, încât persoana iubită nu va muri niciodată pentru voi. La fel cum s-a întâmplat şi cu Saint Exupery. Fiecare trigger emoţional e unic. Poate fi nuanţa unei flori, o întâmplare, o îmbinare plăcută de situaţii, un tablou, un miros, un parfum, un sunet, pentru că toate au un sens ascuns al lor care ni se va releva numai la finalul acestei vieţi.

În acest articol nu e vorba numai de romantism pur, ci de dovezi ştiinţifice. Dragostea este fără îndoială şi un produs al minţii noastre (element inexorabil al existenţei noastre), iar multe lucruri subconştiente fac posibilă această realitate înconjurătoare, fie ea mai bună sau mai rea, mai prietenoasă sau mai neprietenoasă, mai palpabilă sau mai fantastică.

 

Surse: Pinterest, yzworks.jp, Old Hall Hotel, Shotgun Jazz Band – Bandcamp, Livemaster, www.pinterest.com, www.pinterest.com, Wikimedia Commons.

3 comentarii la „Mintea umana – un incredibil „Montagne-Russe” – Partea a II-a”

  1. Ce vreau sa spun e ca femeile si barbatii se cuplează si trec prin timp cate zece, douăzeci de ani…ei bine, aici deja nu mai e vorba de ceea ce si au creat la nivel mental, banuiesc exista si ceva divin care face sa reziste, le da speranță in ziua de mâine. Doar, căsătoria este ceva nu numai oficial, dar ce e sărbătorit in biserica ca mai apoi sa fie binecuvântat de Dumnezeu. Te ai gândit la asta?

    Apreciază

    1. Nu pot sa vorbesc in numele @Alinei, dar ea cred ca se referea la iubire in general. Cate persoane care s-au iubit s-au casatorit? Cate dintre cuplurile alea au rezistat? Rata divortului din zilele noastre este de 50%. Plus ca un procent foarte mic din planeta se casatoreste in fata unui preot sau a unei entitati fizice religioase. Am vazut foarte putine cupluri la viata mea care s-au iubit cu adevarat… Plus ca divinitatea e relativa. Da, in Romania este predominanta religia crestin ortodoxa si traditii, credinte si obiceiuri care vin cu ea, dar odata ce ajungi sa cunosti un plan mai larg de oameni, sunt sigura ca o sa vezi lucrurile diferit.

      Apreciază

  2. Nu pot spune decat ca sentimentul de dor fata de persoana iubita este năucitor.Toata energia ta este absorbită de acest sentiment.Nu te mai poti gândi decât la persoana iubita.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.