Când ne amintim de cărţi – Partea a II-a

Niciun comentariu

Însă, cum era de aşteptat, lucrurile se modifică, iar planul doctorului Condor se destramă în cele din urmă. În primele zile, Hofmiller reuşeşte să se descurce destul de bine, astfel încât devine chiar încrezător că îşi va recăpăta în sfârşit libertatea mult-visată, însă totul se prăbuşeşte când, în ultima seară, trezindu-se logodit împotriva voinţei lui cu Edith şi impresionat de atmosfera neaşteptat de veselă de la castel (care prevestea liniştea dinaintea furtunii), Edith încearcă imposibilul. Gândind că e suficient de puternică pentru a ajunge în braţele iubitului ei fără cârje şi crezând orbeşte în puterea dragostei atot-vindecătoare, opusul se dezlănţuie, ea prăbuşindu-se lamentabil, căderea aceasta fiind una nu numai fizică, reală, ci şi de natură psihologică, mentală, menită să-i consemneze finalul tragic.

Pentru a doua oară, oripilat de cumplitul spectacol la care era forţat să ia parte, naratorul fuge, efectiv fuge din acea casă, uitând să o mai ridice pe fată şi reîntorcându-se la regiment. Aceasta urma să fie ultima data când avea să mai parcurgă acel drum de întoarcere de la castel: „Ca tăiaţi de o coasă, genunchii au cedat brusc. Fulgerător s-a prăbuşit chiar lângă picioarele mele (…) Iar eu, în prima sfâşiere a spaimei mele, m-am tras, fără să-mi dau seama, câţiva paşi înapoi, în loc să fac lucrul cel mai firesc, în loc să mă reped şi s-o ajut să se ridice. Am văzut totul înfiorător de limpede (…): ştiam că nefericita fată nu se va însănătoşi niciodată pe deplin!” Şi, pentru a demonstra înrâurirea psihică pe care o are asupra cuiva puterea compătimirii, stă dovadă următorul fragment: „Aşadar – m-am logodit… nu, am fost logodit… că doar n-am vrut eu, nu m-am gândit niciodată la asta….(….) Ah, compătimirea asta, blestemata asta de compătimire! Mereu m-au prins în cursă cu ajutorul ei şi acum sunt prizonier.”

p

Deşi situaţia vine să o incrimineze pe Edith de caznele psihice la care îl supune pe sublocotenent, ea este, cu toate acestea, la rândul ei conştientă de aberaţia, de imposibilul situaţiei. Aici se vede forţa iubirii: ea face cam totul posibil pe lume şi, de-aceea, ca orice îndrăgostită, nu îşi poate închipui că cel pe care îl iubeşte nu poate să răspundă la dragostea ei. Nebunia familiei Kekesfalva, care se transmite şi lui Hofmiller într-un fel: „Trebuie să fac eforturi pentru a mă stăpâni să nu-mi trădez furia care izbucneşte în mine. Sunt îmboldit să iau paharele şi să le sparg între degete sau să lovesc cu pumnul în masă; simt că trebuie să săvârşesc ceva violent, ca să mă eliberez de această tensiune (…) Până la urmă, am să înnebunesc.” atinge paroxismul, când bătrânul Kekesfalva vine în persoană la regimentul băiatului, în camera lui de cazarmă, pentru a-l ruga în genunchi să vină să o liniştească pe fata lui, care căzuse într-o criză de nebunie din pricina gândului că el nu o iubeşte: „se lăsase intenţionat în genunchi, (…), îmi apucă mâinile şi cerşi: -Trebuie să o ajuţi…numai dumneavoastră puteţi s-o ajutaţi, numai dumneavoastră….şi Condor o spune: numai dumneavoastră şi nimeni altul! ….Vă implor, fie-vă milă, altă soluţie nu mai există…altfel are să-şi facă seama, se prăpădeşte singură.” Aşadar, priviţi-l pe marele Kekesfalva, bogatul Kekesfalva, deţinător al marilor moşii din Austria antebelică prăbuşit la picioarele unui simplu soblocotenet sărac în disperata şi colosala încercare de a-şi salva fiica de la un final tragic, sinuciderea, moartea. Dispus să-şi dea toată averea pe care o are şi să negocieze şi cu bunul Dumnezeu, Kekesfalva este gata să-i dea totul sublocotenentului, numai ca el să o iubească pe fiica lui. Priviţi cum cei odată puternici au decăzut atât de grav în împrejurări atât de speciale şi incredibile şi priviţi ce poate face viaţa şi boala incurabilă îndeosebi din oameni, în ultimă instanţă.

Caracterul tiranic al lui Edith (care aminteşte oarecum de prinţesa Orosvar), amestecat cu nebunia adolescenţei şi a disperării de a fii respinsă în iubire se răsfrânge total asupra celor din jur, după cum bine remarcă Ilona: „Ah, dacă ai bănui măcar ce se petrece aici în casă….De trei ori, de patru ori răsună clopoţelul în plină noapte, ne trezeşte pe toţi fără să-i pese de noi şi ne întreabă: „Nu crezi că i-aş putea fi cât de cât dragă, măcar un pic, un pic de tot?”

4201-80649

Întors la regiment, Hofmiller face greşeala de a se opri la restaurantul unde se aflau şi ceilalţi camarazi ai săi, însă deja e prea târziu, deoarece, în surescitarea lui, infirmă logodna cu Edith, cu toate că vestea fusese de fapt aflată şi confirmată înainte de venirea lui. Dărâmat definitiv, conştient de minciuna lui care a doua zi va lua amploare de crimă în cadrul regimentului, saturat, torturat sufleteşte într-un mod cumplit, victimă a familiei Kekesfalva, biet fluture prins în plasa Călugăriţei, sublocotenentul Tony Hofmiller/naratorul ia decizia să se sinucidă în aceeaşi seară pentru a pune astfel capăt nebuniei care devenise în mod absurd viaţa lui; îşi planifică totul în linişte şi cu minuţiozitate, dar ceva îl salvează. Înainte de a urca la etaj pentru a-şi trage în cap glonţul, îl întâlneşte pe colonelul de regiment, care îl trezeşte din reverie, şi căruia îi relatează logodna lui nedorită cu fata lui Kekesfalva şi vâlva care s-ar isca în dimineaţa următoare, când tot regimentul avea să afle neadevărul. Astfel că, aşa cum soarta decide câteodată pentru noi în cele mai dificile momente ale vieţii noastre, aşa a făcut şi pentru Hofmiller, dăruindu-i înapoi viaţa şi luând-o în schimb pe cea a lui Edith. Drept urmare, supus unui ceas intern cerebral activat reflex care dă ascultare ordinelor primite de la superiori, Hofmiller este transferat de a doua zi în alt regimet, Czaslau: „am încetat să gândesc sau să acţionez independent, din clipa în care primisem ordinul colonelului. Nu mai raţionam. Mă supuneam numai. Creierul meu nu mai ştia decât un singur lucru: că la ora cinci şi jumătate trebuie să mă prezint gata de drum.”

Plecarea spontană a sublocotenentului va fi interpretată de Edith drept trădare, urmând logic sinuciderea şi finalul tragic. Hofmiller îi trimisese o scrisoare prin care îi spunea că plecase şi că se va reîntoarce, dar scrisoare a ajuns prea târziu. De aici decurge sensul nerăbdării ca şi concept şi ce s-ar fi întâmplat în continuare, dacă Edith ar fi avut răbdare. Morţii ei i-a urmat şi tatăl Kekesfalva.

În noaptea sinuciderii sale, Hofmiller primeşte telefon urgent de la castel, dar legătura se întrerupe constant din pricina faptului că moartea lui Edith a coincis cu izbucnirea Primului Război Mondial, liniile telefonice fiind complet ocupate. De neuitat şi teribilă a fost noaptea aceea pentru tânărul Hofmiller, care se scindase complet mental. Sentimentul vinovăţiei îl torturase atât de cumplit, încât nu mai era capabil să gândească sau să simtă nimic. De-aceea, războiul era cel mai bun prilej de uitare şi căinţă pentru el. De-aici şi explicaţia: de multe ori, marele curaj izvorăşte dintr-o laşitate cumplită: „Dintre sutele de mii pe care i-a chemat războiul în acele zile de august, sunt convins că numai puţini au plecat pe front atât de nepăsători, ba chiar nepăsători, ca mine. (…) Era doar o soluţie, o salvare pentru mine. (…) Cele patru săptămâni până s-a luat hotărârea le-am petrecut într-o stare de dispreţ de mine însumi, de confuzie, de disperare, de care îmi amintesc şi astăzi cu groază mai mare decât cele mai înfiorătoare ceasuri petrecute pe câmurile de luptă.”

untitled

Acest teribil conflict psihologic pe care îl experimentează Hofmiller derivă dintr-o prea acută şi generoasă umanitate. E perfect adevărat că nu ar fi putut-o iubi pe Edith, dar el, la rândul lui, a fost răpit sieşi prin boala ei. Dintr-o simplă întâmplare, lucrurile au degenerat atât de rău din pricina forţei lui Edith. Puterea ei de iubire şi de posesiune erau cu mult mai puternice decât rezistenţa lui Hofmiller, pe care a săpat-o uşor. Vina că el era responsabil pentru moartea ei nu îi putea da pace, lăsându-l şi pe el infirm pe viaţă. Aşa că şi vina ei este la fel de mare ca a lui, dacă nu mai mare, deoarece ea se eliberase din cercul strâmt al vieţii, de imobilitatea picioarelor sale, în vreme ce Hofmiller a fost lăsat să umble ca un suflet amărât, asemenea unei fantome pe lume, lăsat să-şi dispreţuiască propria viaţă şi propria fiinţă. Ce e oare mai rău? O infirmitate psihică sau fizică? Asta rămâne ca fiecare dintre voi să decidă.Nu numai starea lui mentală, dar şi situaţia profesională au de suferit de pe urma presiunii exercitate de familia Kekesfalva şi a responsabilităţii pe care i-o atribuiseră în mod imoral.

Tendinţa cea mai firească a naratorului este de a fugi, de a se debarasa, de a se elibera de situaţia care îl depăşeşte moral şi mental, pentru că el, Hofmiller, nu este capabil de sarificiul lui Condor. Genetica lui, toată structura lui moleculară spune „Nu!” răspicat împotriva acestei aberaţii a naturii şi a firii umane, pe care doctorul, Kekesfalva şi Edith insistă să i-o impună. Nu poţi ţine un vultur legat de un copac înrădăcinat, nu poţi înfrâna natura umană să fie ceea ce este. Hofmiller aparţine unei alte generaţii decât cea a doctorului, el aparţine unei generaţii relativ mai liberale, care începe deja să pună preţ pe fericirea şi pe calitatea vieţii. De nenumărate ori, privind din depărtare castelul Kekesfalva, sublocotenentul îşi face profunde mustrări de conştiinţă pentru că el avea binecuvântata libertate de mişcare, iar undeva la o fereastră, Edith stătea ţintuită în fotoliu, sugrumată de chinul de a nu avea nici măcar satisfacţia iubirii. Cei doi se chinuie reciproc, pentru că rănile psihice pe care ea i le cauzează şi i la va cauza lui Hofmiller îl vor afecta pe acesta ani de zile, făcându-l şi pe el infirm, dar infirm în plan mental, nu fizic, aici fiind vorba despre infirmitatea unei conştiinţe veşnic vinovate, care nu se va putea elibera niciodată de sentimentul vinei, aşa cum bine spune şi el la final: „nici o vină nu e uitată, cât timp conştiinţa ştie de ea.”

Dacă mulţi vedeau în război moartea, el vedea în război un refugiu şi un Purgatoriu, unde sentimentul vinei putea fi amorţit măcar, dacă nu suprimat. Fondul lui psihologic este clar, nepervertit, profund uman, empatic, spre deosebire de camarazii săi neinstruiţi şi obtuzi, care vedeau în Edith doar o fată bogată şi fără noroc: „Cu fata lui Kekesfalva, zici te-ai logodit? Am văzut-o o dată – ciudat gust, e doar o făptură infirmă, o pocitanie.”

Nu trebuie să fii paralizat ca să-ţi placă romanul, ci este suficient să fii deprimat sau tulburat. După cum bine spune naratorul, numai cei tulburaţi merită să fie iubiţi, pentru că cei care primesc dragostea superficial, o vor preţui la fel de superficial: „Nu, nu trebuie iubiţi cei sănătoşi, cei siguri de sine, cei mândri, cei mulţumiţi, cei bucuroşi – ei n-au nevoie! Ei primesc dragostea cu îngâmfare şi indiferenţă, doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligaţie ce li se cuvine de drept. (…) Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburaţi, celor năpăstuiţi, celor nesiguri, celor lipsiţi de frumuseţe, celor umiliţi, numai lor le poţi ajuta prin iubire. (…) Numai ei ştiu să iubească şi să fie iubiţi, aşa cum trebuie să iubim: cu recunoştinţă şi modestie.”

Drama individuală te absoarbe mai mult decât drama colectivă, de la ea găsindu-şi sursa cea dintâi. Iubirea este mai mult aici o durere, un zbucium constant, după cum bine spune şi titlul, a două suflete amărâte şi nefericite care nu îşi pot împlini iubirea, din cauza sorţii neîndurătoare. Despre nerăbdare (relativ la sinuciderea lui Edith), ca şi despre compasiune şi milă, s-au scris multe, dar nimeni altul nu le-a intuit mai bine ca Nietzche: „A fii capabil să aştepţi este aşa de imposibil, astfel încât cei mai mari poeţi nu au ratat şansa de a folosi această temă în poezia lor. Astfel, Shakespeare, în piesa sa, Othello, Ajax nu s-ar fi sinucis dacă ar mai fi aşteptat doar o zi în plus pentru ca mânia să i se îmblânzească. (…) Pasiunea nu aşteapă. Tragedia vieţii oamenilor măreţi izvorăşte de obicei nu din conflictul cu epoca în care trăiesc sau cu blazarea oamenilore de care se înconjoară, ci mai degrabă în incapacitatea lor de a-şi întârzia treburile pentru un an sau doi.” „Despre dorinţa de a trezi compasiunea: Mila slăbeşte sufletul. Desigur că oricine este liber să exprime compasiune, dar la fel de bine trebuie să se ferească să o manifeste; căci oameni nefericiţi se gândesc că manifestarea compasiunii reprezintă cel mai mare bine pe care îl poţi săvârşi pe lume. Mila pe care spectatorii o manifestă faţă de cei suferinzi îi consolează pe aceştia, la fel de bine ei realizează că, în ciuda neputinţei lor, deţin totuşi o putere: puterea de a răni.”

Deşi foarte puţin cunoscut şi apreciat azi, Stefan Zweig lasă în urmă nişte lucrări profund marcante. De la el trebuie să învăţăm că suferinţa şi iubirea merg de fiecare dată mână în mână şi că ce facem cu cel iubit se va răsfrânge şi asupra noastră. În ziua de azi, tratăm sentimentul de iubire cu superficialitate, nemaiînţelegând importanţa ei reală. Aşa cum spune şi naratorul, ai grijă cui îi oferi iubire şi vezi dacă o merită. Iubirea, ca sentiment psihologic, este extrem de complexă, iar ea nu este făcută pentru noi, ci pentru ceilalţi. Dacă prin ea ajuţi pe cineva, atunci ea are forţă creatoare, dacă o foloseşti în scopuri egoiste, ea este superficială şi complet lisită de sens şi profunzime.

untitled

Opere ca Lumea de Ieri merg tot pe aceeaşi linie, şi anume probleme de totdeuna ale lumii: nefericirea şi veşnicele incompatibilităţi umane. Deşi suntem oameni şi avem multe în comun, incompatibilităţile dintre noi se manifestă constant şi evident, subliniindu-ne parcă înadins diferenţele şi nu ce ar fi trebuit să ne aducă în comun.

re

O reîncarnare modernă a acestui roman se regăseşte în cartea autoarei JoJo Moyes, care tratează aceeaşi temă, a imposibilităţii împlinirii iubirii din cauza infirmităţii fizice a unuia dintre partenerii îndrăgostiţi, creându-ţi oarecum impresia că situaţia celor doi, Edith şi Hofmiller, s-a inversat, bărbatul fiind cel infirm acum şi fata – cea care îi oferă dragostea şi compasiunea aceea mare, importantă, cea din a doua categorie descrisă de doctorul Condor. Aflaţi acum sub numele de Louisa şi Will cei doi trăiesc aceeaşi dramă nemiloasă, romanul încheindu-se de această dată cu moartea tânărului. Indiferent de situaţie, nu iese bine niciodată când unul este defavorizat de soartă. Aşa că, aşa cum spune şi filmul lui Maurice Elvey, „Beware of Pity!”

Surse: kingofwallpapers.com, JunioTech, YouTube, Twitter, Puterea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.