Antidotul Nefericirii

Dacă subiectul despre spitalele din România este bine-cunoscut și la ordinea zilei, asta nu înseamnă că situația lor s-a îmbunătățit cu ceva. La acest capitol, România nu a avansat cu nimic, ci, dimpotrivă, se constată un declin considerabil de ani buni încoace. Însă nici viitorul nu se anunţă mai optimist.

Într-un total de 425, spitalele din România impresionează negativ prin inexistenţa dorinței de a evolua într-o anumită direcție, stagnarea fiind infinit preferată unei evoluții normale. Existența unui număr atât de redus de spitale care ar trebui să facă față unei populații de 19 milioane de locuitori, nu numai că este descurajantă, dar ne face să ne gândim la posibilitatea renunțării totale de a mai manifesta vreun interes față de soarta și așa precară a populației în viitor. Știm cu toții că populația necesită ajutor premanenet și că doctorii sunt necesari aproape oriunde și oricând. Așadar, lipsa unor centre medicale nu reprezintă un punct forțe al unei societăți deja bolnave. Un singur doctor bun nu este îndeajuns, pentru că nu poate face singur minuni. Binele nu poate avea drept sursă doar un singur izvor, este necesară o încrengătură de izvoare pentru ca lumea să se însănătoșească cu adevărat.

Se pare că fondurile alocate pentru Sănătate sunt de 8 miliarde dintr-un total de 21,5 miliarde distribuiți de Uniunea Europeană, ceea ce echivalează cu 0,8 % din total. Lucrul acesta ilustrează clar dezinteresul pentru bunăstarea societății, în vreme ce banii sunt folosiți în scopuri inutile, fapt care conduce la destabilizarea unei societăți deja aflate într-un declin succesiv. De-aceea, nu e de mirare că plângerile adresate conducerii se înmulțesc de la o zi la alta, generând un amalgam de nemulțumiri, neputință și incapacitatea de a înțelege motivul pentru care oamenii de la conducere manifestă un dezinters atât de profund față de omul simplu, de rând. Principalele nemulțumiri legate de spitalele din România se rezumă la o slabă finanțare, la corupție, implicit mită și exodul fără precedent al medicilor români în țările europene dezvoltate.

Dacă finanțarea desconsiderabilă are rădăcini în bine-cunoscutul egoism uman, corupția se bazează pe slăbiciunea oamenilor, care se regăsește în fiecare dintre noi. După cum ignoranța dă naștere la ignoranţă, așa și avariția dă naștere la insensibilitatea specifică omului fără repere morale. Este bine știut că medicul, prin propria natură, trebuie să manifeste abnegație și compasiune față de pacient, însă ceea ce îl apropie în plan uman și psihologic de politician, care nici el, la rândul lui, nu întârzie să-și arate chipul corupt, este faptul că este om, înainte de toate; iar a fii om presupune să fi lacom și egoist, înainte de toate.

Pe de altă parte, emigrarea masivă a medicilor se datorează condițiilor precare din spitalele românești, a salariilor mici și a lipsei de motivație personală în decorul deprimant al sălilor de spital insalubre și sobre. Ceea ce nu poate oferi România, poate oferi Germania, America sau țările nordice europene. Ceea ce pentru ei e posibil, pentru noi va fi mereu imposibil. Lumea se schimbă constant în jurul nostru, însă constanța în țara noastră este lipsa constanței în aproape orice. Cine nu ar prefera curățenia în locul decrepitudinii, cine nu ar prefera liniștea, armonia, organizarea, punctualitatea în locul haosului? Acest exod poate fi la fel de bine perceput și la nivel psihologic, întrucât medicii își apără propriul interes înainte de toate, se salvează ei înșiși de la un dezastru sigur, iar în al doilea rând, ei sunt conștienți că România va avea parte de soarta Titanicului, îndreptându-se cu toată viteza înspre iceberg-ul care îi va nărui toate speranțele. România este un om bolnav aflat pe patul de moarte, iar medicul, că reprezentat de seamă al întregii sale caste, a înțeles că nu mai este nimic de făcut, iar țara trebuie lăsată să moară în liniște.

În urma acestui spectacol trist pe care spitalele din România îl pun în scenă de ani de zile apar, asemenea unor artificii neimpresionante, câteva demiteri fără esența. Azi, un director numit Nicușor Luchi este demis de la conducerea spitalului Floreasca din București, mâine un altul, numit Bogdan Andreescu, managerul spitalului Colentina, are parte de aceeași soartă ‘nefericita’, dar bine-meritată. Un rău mult prea mic este stârpit, având în vedere imensitatea lucrurilor negative care sunt latente în fiecare asistent/a, medic, persoană, etc din ţară. Pentru ca răul să fie eradicat de la rădăcină, așa cum bine se spune, este necesar să distrugem răul din ființă umană, lucru imposibil. Înfrângerea dorinței de a avea putere, de a lua mită, de a face rău, într-un cuvânt, este la fel de imposibilă cu a te împiedică să nu mai fii tu. Demonstrarea puterii și a faptului că deții putere depășește bariera cenzurii, pentru că nimic nu ne face mai multă plăcere decât să arătăm că suntem superiori celorlalți, că suntem mai puternici decât ceilalți, că îi controlăm și îi manipulăm; dar în realitate cei care au iluzia manipulării, sunt de fapt cei manipulați, ca o consecință a acestei iluzii.

Din moment ce ‘a fi corect, a fi cinstit’ nu intră în accepția sferei de înțelegere umană specific românească, nu vom reuși niciodată să eradicăm răul din ţară și să ‘reparăm’ oamenii, atât mental, cât și fizic. Nu putem cere să fim sobri ca englezii, riguroși, incredibil de punctuali ca germanii sau conștienți asemenea suedezilor, pentru că ne depășește propria natură; ce putem face însă este să încercăm să schimbăm ce putem în noi.

Putem să schimbăm ceva negativ în ceva pozitiv, ceva rău în ceva bun, dacă vrem lucrul ăsta cu toată ființa. Problema nu o reprezintă fondurile mici, numărul de spitale, cine a fost demis sau nu sau al cărui cap ‘urmează să cada’, ci natura umană. Voința de a schimba ceva, chiar dacă pare imposibil, este cea care ar determina descătușarea celorlalte lucruri bune din viață noastră, a românilor. Nu avem practic nimic de făcut, avem de gândit. Cu cât gândim mai mult, cu atât vom înțelege mai mult. Lucrurile nu trebuie făcute spontan, ci treptat. Se știe că o societate sănătoasă nu va avea niciodată nevoie de medici. Dar mai este știut și că nefericirea este cauza bolilor, și de aici se înlănțuie toate: avem nevoie de spitale, de doctori, de pastile, etc. Așadar, fericirea este cheia unei vieți sănătoase. Dacă societatea românească ar manifesta mai multă înțelegere, care stă la bază fericirii și ar gândi mai mult, viață noastră s-ar îmbunătăți considerabil, iar povestea nefericită a spitalelor nu ar fi decât un vis urât din care ne-am trezit în sfârșit la realitate.