Succesul – o Artă sau o Şansă? – Partea I

Ştim că mulţi dintre noi dorim să triumfăm în viaţă, pentru că este aproape o condiţie umană inexorabilă, aşa cum un tigru are înnăscut simţul de prădător. Ne dorim întotdeauna mai mult şi niciodată nu suntem mulţumiţi cu ce avem. Viaţa nu ne oferă de multe ori ce vrem şi tindem întotdeauna spre mai mult. Destinul şi dorinţele noastre sunt doi magneţi care se resping constant, şi de-aici intervine contradicţia şi conflictul cu lumea exterioară.

Dacă ar trebui să o luăm de la capăt, să ne uităm în urmă la ce am făcut până acum, probabil că ne-am opri o clipă şi am reflecta: dacă m-aş mai naşte din nou, aş mai face ce am făcut până azi, aş mai alege să fiu cine sunt azi? Copii fiind, nu sesizăm de multe ori ca avem viaţă, că avem totuşi control asupra a ceva: asupra noastră. Dacă nu putem controla societatea şi oamenii şi întâmplările care ne iau prin surprindere, putem să controlăm cursul vieţii noastre. Aşa cum bine zicea Mark Twain: „Nu considera că lumea îţi datorează ceva. Ea a fost înainte aici. Tu ai venit după.”, ceea ce mă trimite cu gândul la teorema oului şi a găinii, aşadar la apariţia universului. Cine a fost primul, oul sau găina, medita Eugen Barbu/Dan Barbilian în poemul său faimos– „Oul Dogmatic”.

Dar să o luăm de la început. Aşadar, suntem vii. Avem o viaţă relativ scurtă şi trebuie să facem ceva cu ea. Când un copil este întrebat ce vrea să devină în viaţă, alegerea lui/ei poate fi de multe ori subiectivă sau influenţată de anumite circumstanţe. Dacă vrei să fii medic, să ştii că înaintea ta au fost mulţi care au devenit medici, dar prin ceea ce trebuie să te diferenţiezi tu de ei este calitatea, dedicarea şi modul de abordarea al problemelor. La toatea acestea, se adaugă desigur şi experienţa, care trebuie să fie nelipsită.

Lumea a fost, este şi va fi structurată pe anumite niveluri arhitecturale, sociale, genetice, culturale şi perceptibile. Nu noi dictăm mersul societăţii. E drept că omul formează societatea, dar la fel de bine o şi poate distruge. Nu putem controla ceea ce devenim, pentru că suntem deja ceea ce nici măcar nu ştim că suntem. Totul ţine de genetică. Nu ştiu dacă s-au realizat vreodată studii de caz pe astfel de lucruri, dar există o demonstraţie logică şi genetică conform căreia viitorul copiilor depinde foarte mult de ceea ce au fost părinţii lor din punct de vedere genetic. Cunosc familii de artişti (ambii părinţi erau actori/pictori/scriitori, iar copiii au urmat tradiţia părinţilor, pentru că astfel le dicta în mod inconştient ADN-ul lor) ai căror copii au făcut ce au făcut părinţii lor înainte. Ei au urmat tradiţia inconştient. Desigur că şi mediul în care trăieşti poate avea un mare impact asupra viitorului tău. Dar, ştiţi cum se spune, „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.”

  Nu poţi nega ce eşti, pentru că toate generaţiile trecute ale familiei tale s-au vărsat în tine, nediluându-te, ci concentrându-ţi sângele, determinându-te să devii ce eşti azi, fie bun sau rău. Sângele apă nu se face. Sângele tău este acela al strămoşilor tăi, de-aceea ar trebui să avem foarte mare grijă la genealogie şi la modul în care aceasta s-a ramificat în spirala timpului nostru actual şi felul în care ea se combină cu ale celorlalţi oameni. Un exemplu în acest sens este Jamie Oliver ai căror părinţi deţineau un restaurant în Anglia: „Încă din copilărie Jamie s-a familiarizat cu tehnicile și ustensilele folosite în bucătărie, tatăl său având un mic restaurant în Cambridge. Îndrăgostit de bucătărie încă de când era copil şi se juca de-a gătitul în restauranul părinţilor săi din Essex, Anglia, unde, de altfel, s-a şi familiarizat cu instrumentele de gătit şi a devenit interesat şi fascinat de gusturi, la vârsta de 16 ani, Jamie Oliver deja îşi terminase studiile la Westminster Catering College. Iar la 8 ani, a gătit primul fel de mâncare”. Deci, el a avut o bază şi un mediu care i-au conturat viitorul înspre acest domeniu.

Şi ce să mai vorbim de Angelina Jolie, al cărei tată este faimosul actor John Voight? Aşa că puteţi să vă doriţi să fiţi actori la Hollywood, dar dacă genetic nu îndepliniţi trăsăturile necesare, este inutil. Puteţi să vă doriţi, dar să nu puteţi. Asta e veşnica problema cu „vrutul şi pututul”.

 
Despre devenirea copilului în adult sunt multe de spus. Lumea fantastică a copilăriei, luminoasă, plină de prieteni imaginari şi fluturi, aşa cum se întâmplă în basmele fermecate, este doar un cocon în care se formează viitorul fluture. Unii dintre fluturi mor înainte să îşi deschidă aripile, alţii se avântă curajoşi în lume, deşi sunt conştienţi de efemeritatea acestei aventuri numită viaţă. Treptat, vălurile ni se desfac de pe frunte şi lumea începe să ni se reveleze aşa cum e. De multe ori simplă şi frumoasă, alteori – dificilă şi întunecată. Ce contează din toată povestea asta este ce facem noi cu timpul nostru, aşa cum bine spune şi J.R.Tolkien: „Nu contează cât de grea e viaţa. Ce are importanţă este timpul nostru acum şi aici.”

Desigur, la o anumită vârstă, începi să te gândeşti că nu prea mai ai ce schimba: începi să accepţi ce eşti şi ce faci, pentru că nu prea mai ai ce face, te resemnezi, întrucât ţi-ai ales deja drumul. Bineînţeles că mulţi dintre noi ne întrebăm cum am ajuns să facem ce facem, minunându-ne că ne merge prea bine sau, dimpotrivă, prea rău. Dar, vă spun sigur, nu există o reţetă a fericirii, iar lucrurile, chiar dacă ni se par că se produc repede şi cu impetuozitate, se întâmplă logic.

Continuarea în partea a II-a…

Surse: Psiholistic, www.yxit.co.uk, eMedia Bacau, www.desktopwallpapers4.me.