Cărţile, în ziua de azi, au ajuns într-un declin considerabil din cauza lipsei de interes din partea cititorilor, dar şi a invaziei internetului. Vi s-a întâmplat vreodată să ţineţi atât de mult la o carte, încât să o apreciaţi peste măsură? Presupun că nu. Recunosc că nu sunt o cititoare avidă. Am fost. Lucrurile s-au mai schimbat pe parcurs. Dar ceea ce nu mă pot împiedica să fac este să-mi şterg din memorie anumite romane care nu neapărat m-au marcat, dar m-au impresionat prin geniul lor. O carte bună, în ziua de azi, nu se mai recunoaşte prin nimic, nu mai poartă o anumită pecete. Iar lucrul acesta se întâmplă din cauză că nu mai există cărţi bune în ziua de azi. Nu aprob ideea că o carte bună se recunoaşte după copertă şi autor. O care bună se recunoaşte dacă ea vibrează cu tine, dacă te schimbă în bine, dacă te face mai bun. Pentru că romanele pot avea deopotrivă o forţă atât distructivă, cât şi constructivă.
Vreau să vă determin să vă placă o carte. Cum voi face lucrul acesta? Nu vă pot impune cartea, nu vă pot forţa să o plăceți dacă ea nu vă spune nimic şi nu rezonează cu voi. Însă sunt unele cărţi care rămân în memoria colectivă română, rusă, engleză, spaniolă, americană ca Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda, Viaţa la ţară – Duiliu Zamfirescu, Faust, Suferinţele tânărului Werther – Goethe, Gustave Flaubert – Doamna Bovary, Procesul, Castelul – Kafka, Lev Tolstoi – Anna Karenina, Idiotul, Adolescentul, Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Amintiri din casa morţilor, Umiliţi şi Obidiţi, Nopţi Albe – marele Dostoievksi, Karl May – Winnetou, Rebecca – Daphne du Maurier, F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby, Cei frumoşi şi blestemaţi, incredibilul roman-fluviu Don Quijote – Miguel de Cervantes, E.A. Poe – Prăbuşirea Casei Usher, Cărăbuşul de Aur, surorile Brontë, respectiv Emily Brontë – La Răscruce de Vânturi, Charlotte Brontë – Jane Eyre, neuitatul Alexandre Dumas – Cei Trei Muschetari, Contele de Monte-Cristo, Cavalerul Reginei, impecabilul Mark Twain-Tom Sawyer, Jane Austen – Mândrie şi Prejudecată ş.m.d. Lista poate continua, pentru că e foarte lungă.
Dar mai sunt şi alte cărţi ca se retrag deoparte şi îşi scriu propriul destin. Un roman deloc studiat în şcoli şi parcă uitat de vremuri este şi va rămâne, pentru mine, cel puţin – Suflete Zbuciumate. Vă veţi întreba: ce roman mai e şi ăsta? Scriitorul, aflat mai la vest de România, mai exact, de origine austriacă, aparţinând secolului XX, se numeşte Stefan Zweig ([tsvaɪk] în pronunţie).
Operele lui nu sunt neapărat ample, dar sunt concentrate şi acoperă subiecte foarte importante din viaţa umană: tragedia individuală şi tragedia colectivă (mai exact, războiul).
Romanul, scris în 1938, în inegalabilul stil curat, elegant, frumos, limpede, care păstrează distanţa respectabilă între el şi cititor, se fundamentează pe incompatibilitatea a două planuri de existenţă umană care nu se pot integra, de aici decurgând întregul conflict al operei. În compunerea romanului, se ştie că Zweig a plecat de la mărturiile unui soldat decorat cu Ordinul Maria Tereza pentru acte de vitejie performate în Primul Război Mondial, ceea ce transformă opera în povestire-în-ramă. Cartea, aflată sub auspiciile traducerii istoricului Horia C. Matei, păstrează cu minuţiozitate şi conştiinciozitate aerul imprimat iniţial de scriitor, nepierzându-se nimic din original, fapt care susţine clar talentul acestuia de traducător profesionist.
Ca toate romanele, scriitorul vine cu obişnuita temă a iubirii, însă de data aceasta, iubirea ia o întorsătură total diferită, născându-se din pură compătimire şi disperare nevinovată. Evenimentele sunt narate la persoana I de sublocotenentul Hofmiller, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, înrolat în regimetul armatei austriace dinainte de izbucnirea primului război mondial. Viaţa naratorului nu se diferenţiază cu nimic de aceea a camarazilor săi, ci îşi urmează acelaşi curs normal şi clar. Dar totul se schimbă, după cum apreciază şi naratorul, când primeşte invitaţia de a lua masa la înstărita familie Kakesfalva, deţinătoarea castelului Kekesfalva şi a împrejurimilor acestuia, aflat în apropiere de regimentul său.
Atras de farmecul vieţii lor, tânărul sublocotenent acceptă invitaţia şi a doua zi face cunoştinţă cu respectabilul bătrân Kekesfalva, cu nepoata acestuia, Ilona, dar şi cu nefericita lui fiică, Edith, care este paralizată, lucru pe care autorul îl va conştientiza printr-o gafă izvorâtă, de fapt, dintr-o intenţie bună: “Totul a pornit de la o stângăcie, o nerozie cât se poate de nevinovată, de la une gaffe, cum spun francezii.” El o invită pe fată la dans, necunoscându-i infirmitatea, ceea ce declanşează un lung şir de evenimente nefericite în viața lui. În încercarea ei de a se ridica şi de a-i răspunde la invitaţie, tânăra se prăbuşeşte, iar Hofmiller, intimidat şi îngrozit de fapta sa, părăseşte castelul în grabă şi se întoarce la regiment.
Acest simplu gest, complet neintenţionat şi nevinovat, declanşează în sublocotenent o mică furtună psihologică, ceea ce îi cauzează insomnii pentru o noapte întreagă. Atipic pentru reprezentanţii categoriei sale sociale, tânărul va da dovadă de o incredibilă profunzime psihologică, de o gândire raţională, logică pentru vârsta lui şi de o sensibilitate umană aparte, ceea ce vine să demonstreze unicitatea acestui personaj de secol XIX. Fire înclinată spre meditaţie şi introspecţie, acest simplu gest scoate la lumină în narator o nouă latură, impregnată cu sensibilitate şi inexorabilă în complexitatea ei şi care întrecea cu mult brutalitatea camarazilor săi. Şi el, ca şi Edith, deşi nu ar fi recunoscut-o niciodată, era un om special, un outsider într-o lume căreia nu îi aparţinea, dar căreia îi fusese obligat să se adapteze, provenind dintr-un mediu social umil şi modest. Şi, cu toate astea, nu puteau fi mai diferiţi. Ea era bogată, dar bolnavă, constrânsă fizic de viaţă, el era sărac, dar liber. O cruzime mai mare din partea sorţii nu poate fi imaginată.
Astfel că, profund impresionat de gestul lui absurd, dar perfect inocent, aflându-se în necunoştinţă de cauză, îi trimite a doua zi lui Edith un bilet şi un buchet de flori prin care îşi cere iertare pentru comportamentul său, după care îşi vede de obligaţiile militare zilnice. Spre surprinderea lui, fata nu numai că îi acceptă scuzele, însă îl invită la castel în vederea unei noi vizite.
De-acum, povestea începe să se contureze clar şi alert. Deja luându-şi acest angajament, Hofmiller începe să frecventeze casa Kekesfalva, iar intrigile romanului se acutizează, vizitele, iniţial o plăcere pentru tânăr, transformându-se apoi în obligaţie şi în chin în ultimă instanţă, ceea ce vine să demonstreze că ceva plăcut se poate transforma la fel de bine şi în ceva neplăcut, dezagreabil. Paralizia lui Edith îi afectează vizibil pe toţi cei ai casei, pornind de la cel mai umil servitor şi până la Kekesfalva, tatăl. Aparenţa de linişte şi înfrânare este menţinută numai prin prezenţa naratorului, care îşi continuă vizitele numai din pură compătimire pentru Edith şi din respect faţă de bătrânul decrepit Kekesfalva, ca dealtfel şi pentru prezenţa nepoatei lui Kekesfalva, Ilona, care contrastează puternic cu Edith prin sănătate, vigoare, feminitate reală şi atracţie faţă de tânăr, la toate acestea adăugându-se şi distanţa socială uriaşă dintre cei doi: el – un simplu comandant de regiment, iar ei – marii deţinători ai averii Kekesfalva. Pe toate acestea Hofmiller le constată şi le cântăreşte, dar, totuşi, nu conştientizează şi nu intuieşte problema până în adâncurile ei cele mai sumbre.
Contrastul puternic dintre fiinţa neajutorată a lui Edith, paralizată de la talie în jos, şi somptuozitatea castelului şi a tuturor lucrurilor de care se bucură, creează o atmosferă foarte încărcată, nefericită, cu tentă „de blestem”, asupra vizitatorului. Este strigător la cer ca o fată atât de bogată să sufere de o boală atât de cumplită, lucru care demonstrează încă o dată impotenţa banilor în plan afectiv şi spiritual.
Cu toate acestea, personalitatea lui Edith este una deosebită. Nu este nici pe departe o fată urâtă sau respingătoare (are şaptesprezece ani), ci este chiar plăcută la înfăţişare, numai boala creându-i o tentă de fragilitate a trupului şi o frustrare crescândă în ea constant. Este puternică, hotărâtă, implacabilă. Uşor irascibilă şi dominatoare (era până la urmă moştenitoarea averii familiei austriace Kekesfalva), Edith are crize de nervi şi răbufneşte deseori, chiar şi în prezenţa sublocotenentului. Este perfect conştientă că Hofmiller îi vizitează constant nu din proprie iniţiativă, ci din pură compătimire faţă de ea, lucru care o irită la culme. Totuşi, Edith, deşi matură în anumite privinţe, îşi trădează imaturitatea, impetuozitatea şi naivitatea prin faptul că nu apreciază valoarea banilor (lucru datorat averii tatălui ei, care îi împlinea toate capriciile) şi nu înţelege reala distanţă socială dintre ea şi sublocotenent, tratând-o superficial. I se pare un fleac să iei nişte flori pe care el poate i le cumpărase cu ultimii bani şi încearcă să-i impună un program propriu de vizitare, dorind să-l domine şi să-l posede complet, egoismul ei fiind perfect ilustrat aici: „-Ei, asta-i, totul e lesne de realizat, când doreşti ceva cu adevărat! Nu mai face pe grozavul, de parcă ai fi de neînlocuit. Între timp, un altul ar putea foarte bine să-i instruiască pe prostănacii de ruteni ai dumitale. De altfel, chestia cu permisia ţi-o aranjează tata într-o jumătate de oră. […] Prin urmare, fără pretexte – totul e aranjat. Tata se va ocupa de dumneata.”
Lucrul grav pe care tânărul neexperimentat Hofmiller îl omite este faptul că Edith, paralizată sau nu, este femeie şi simte ca o femeie, astfel că toate lucrurile iau o teribilă întorsătură când aceasta îi mărturiseşte destul de evident și fățiș dragostea la care ea însăşi ştie că nu are drept să acceadă (ea fiind infirmă şi neavând drept asupra libertăţii vieţii lui), dar pe care nu şi-o poate înfrâna: „Cu toţii trebuie să fi înţeles de mult cum stăteau lucrurile, chiar din prima clipă, şi tatăl, şi Ilona, şi servitorul, şi celelalte slugi. Cu toţii bănuiau de mult dragostea ei, pasiunea ei – cu teamă poate, şi probabil cu un presentiment nevaforabil – numai eu habar n-aveam de nimic, neghiob, al compătimirii mele, care făcea pe camaradul bun, cuminte, mărginit, care glumea cu exuberanţă şi nu observa că sufletul ei fierbinte se chinuia din pricina faptului că în chip cu totul de neînţeles nu înţelegeam ceea ce înţeleseseră cu toţii.”
Drama pe care Hofmiller este forţat să o trăiască, aceea de a fi iubit împotriva voinţei lui, mai gravă decât aceea de a iubi şi a nu fii iubit, îl mistuie încet dar sigur, aducându-l în cele din urmă la marginea sinuciderii. Seriozitatea cumplită cu care Edith se angajează definitv în această iubire îl înnebuneşte pe sublocotenent: „Tânăr şi destul de lispsit de experienţă cum eram, socotisem întotdeauna dorurile şi suferinţele dragostei drept cel mai greu chin al sufletului. Dar în aceste ceasuri am început să-mi dau seama că mai există şi un alt chin, poate mai aprig decât să-ţi fie dor şi să nu fii dorit, anume să fii iubit împotriva voinţei tale şi să nu te poţi apăra împotriva acestei patimi agresive. […] E zadarnică încercarea de a nu te gândi la ea, la cea care se gândeşte neîncetat la tine, e zadarnică tentativa de evadare, căci nu mai eşti în tine, ci în ea. Ca o oglindă care rătăceşte prin lume, un om străin a început pe neaşteptate să te poarte în sine – nu, nu, ca o oglindă, căci oglinda îţi soarbe imaginea numai dacă i te oferi din proprie voinţă – ea însă, femeia, străina care te iubeşte, ea te-a şi sorbit înlăuntrul ei, în sângele ei. Mereu eşti altundeva, închis într-un alt om, (…)”
Kekesfalva-tatăl, cât şi fiica, încep să pună treptat stăpânire pe Hofmiller, iniţial ademenindu-l cu cadouri scumpe (numai un simplu exemplu: portţigaretul de aur dăruit de Ilona şi Edith de
ziua sublocotenentului), dar apoi, încolăcindu-se ca un şarpe constrictor în jurul vieţii lui, intră în intimitatea conştiinţei şi sufletului său, încercând să-l câştige de partea lor. Astfel că bătrânul Kekesfalva, ostenit de interminabilele probleme ale fiicei sale şi disperat de imposibilitatea de a o mai vedea vreodată mergând sau însănătoşită, îl împing la umilinţe, stări şi chinuri sufleteşti inimaginabile pe tânărul narator, ajungând în cele din urmă chiar să se proterneze în faţa lui.
Nerăbdarea, impetuozitatea si disperarea sunt emoţiile care caracterizează drama acestor nefericiţi (tată şi fiică), modificându-le comportamentul şi destinul. Edith, aflată la vârsta adolescenţei, când tot ceea ce ar fi trebuit să facă era să se mişte liberă, fără griji, este ţintuită în scaunul ei, ajutându-se de veşnicele cârje al căror sunet se întipăreşte, la un moment dat, şi în mintea naratorului, terorizându-l: „Am impresia că sângele vrea să-mi iasă prin piele, atât de fierbinte mă strânge şi mă apasă, şi în urechi îmi răsună loviturile, toc-toc, toc-toc – e oare zgomotul groaznic al cârjelor (…)?”
Cu toatea acestea, prin iubirea lui Edith, naratorul accede la o dragoste superioară, astrală, menită să dăinuie, tocmai prin neîmplinirea ei, peste secole întregi. Există un moment în roman când el însuşi reflectă asupra superiorităţii şi intensităţii unice a acestei iubiri a cărei forţă îl depăşeşte şi îl îngrozeşte în acelaşi timp.
Un personaj fascinant al romanului este doctorul Condor, medicul lui Edith. Un om de o fenomenală forţă intelectuală, ochiul teribil de realist cu care priveşte destinul lui Edith şi a evoluţiei bolii ei, temperamentul abil şi tactic în anumite circumstanţe, geniul lui de a vedea în viitor lucruri profane pentru alţii, îl fac excepţional atât ca om, dar şi ca personaj de operă literară. În opoziţie cu înfăţişarea lui modestă, dizgraţioasă chiar („Iată de ce am simţit ca un fel de lovitură la stomac, o senzaţie penibilă, când m-am aflat pe neaşteptate în faţa unui domn scund, rotunjor, miop şi chel, într-un costum cenuşiu mototolit şi presărat cu scrum de ţigară (…)), se plasează discursurile lui ample, intelectuale, conştiente şi limpezi. Însuşi Kekesfalva îi atribuie numeroasa calităţi doctorului şi recunoaşte în el un om de calitate: „Fireşte că eu, ca profan, nu pot afirma că doctorul Condor e un medic mai bun decât ceilalţi…ştiu un singur lucru, că e un om mai bun decât ceilalţi…”
Circumstanţele prin care naratorul ia cunoştinţă îndeaproape cu doctorul se rezumă la faptul că devenise, cu sau fără voia lui, şi tot la insistenţele lui Kekesfalva, confidentul acestuia, întrucât el, Kekesfalva, în nerăbdarea de a afla dacă Edith se va mai vindeca vreodată, îl însărcinase pe Hofmiller să-l descoasă pe medic în privinţa unei posibile şi viitoare însănătoşiri, întrucât lui, personal, nu i-ar fi putut niciodată spune sincer lucrul acesta. Drept consecinţă, naratorul, aflat între mare şi munte, trebuie să aibe mare grijă cum vorbeşte cu medicul, astfel încât acesta să nu-şi dea seama că fusese instruit de Kekesfalva să-l interogheze, dar să aibe şi mai multă grijă ce îi va transmite tatălui, în cazul unui răspuns negativ din partea lui Condor.
Atitudinea medicului, rece şi implacabilă, îi dă de înţeles lui Hofmiller multe lucruri. Medicul îi descrie în termeni vii propria lui situaţie, (fiind căsătorit cu o oarbă de care are grijă şi pentru care s-a sacrificat, de unde decurge puterea lui de sacrificiu, care lui Hofmiller îi lipseşte), punând accentul pe faptul că medicina face progrese într-adevăr remarcabile de la un secol la altul, dar nu îndeajuns de multe progrese, dar şi că el nu este atot-ştiutor şi nu poate ştii nimeni cu precizie dacă boala lui Edith este curabilă sau nu: „Nevindecabil – este doar o noţiune relativă, nu una absolută; cazuri nevindecabile nu există pentru medicină în calitatea ei de ştiinţă în continuă dezvoltare, decât numai în raport cu momentul de faţă, în cadrul epocii noastre, al ştiinţei noastre, prin urmare înlăuntrul perspectivei noastre limitate, obtuze, vrednică de plâns! (…) În sute de cazuri, unde nu întrezărim azi posibilităţi de vindecare, mâine (…) asemenea posibilităţi ar putea fi găsite, ar putea fi inventate.” Lucrurile despre care vorbeşte Condor, întrucât, la rândul lui, se luptase în trecut cu stagnarea în medicină, pierzându-şi tatăl din cauza aceasta şi obligându-se la căsătoria cu o oarbă, căreia îi promisese acest lucru, dacă nu va găsi o vindecare pentru boala ei, le experimentează acum Hofmiller, care se găseşte într-o situaţie la fel de ingrată.
Tot de la Condor, el află acum şi despre trecutul deloc luminos şi nobil al lui Kekesfalva, așa cum el îl crezuse, aducându-i-se la cunoștință modul ilegal în care acesta pusese mâna pe averea Kekesfalva. De origine umilă, tânărul Leopold Kanitz (numele iniţial al lui Kekesfalva) era extraordinar de întreprinzător şi descurcăreţ, punând mâna pe orice oportunitate i se ivea în cale. Astfel că, aflând despre proprietate castelului că era pusă în vânzare, el face un pas inteligent. La acea vreme, castelul şi întreaga avere erau deţinute de bătrâna prinţesă Orosvar, care, la moartea ei, lăsă toată averea, inclusiv castelul, pe numele domnişoarei ei de companie, Dietzenhof, în detrimentul tuturor rudelor sale. Aflând de preţul castelului, Kanitz vine direct la domnişoara de companie şi, sesizând faptul că aceasta nu avea habar de cifre şi afaceri, o păcăleşte într-atât de bine, încât reuşeşte să obţină actul de proprietate asupra castelului la jumătate de preţ. Adevărul este că biata fiinţă, ţinută atâția ani sub dominaţia tiranică a prinţesei Orosvar şi obişnuită numai cu insulte, imediat ce i se arătă puţină compasiune, chiar dacă era născută din interes, cedă în faţa lui Kanitz ca mielul blând dus la tăiere, fără să ştie măcar ce i se întâmplă. Însă iată că aici intervine un alt lucru: conştiinţa, cea care îl teroriza metodic şi pe Hofmiller la momentul prezent. Şocat de faptul că victima îi căzuse atât de uşor în plasă, fără să se ia măcar cu el la trântă, acceptarea ei angelică, îi slăbiră puterile celui care avea să devină Kekesfalva și o ceru în căsătorie pe cea care fusese odată umila și simpla domnișoară de companie a neînduplecatei prințese Orosvar, pentru a-și răscumpăra în parte măcar vina față de ea și transformând-o pe aceasta în însăşi proprietara castelului Kekesfalva prin alianța cu el, umilul dar întreprinzătorul Kanitz. Evident, din legătura lor s-a născut Edith, personajul momentului. Paralizia ei ar putea fi astfel explicată în două feluri – prin superstiţie sau ştiinţific: blestemele şi lucrurile obţinute ilicit (chiar dacă el îşi răscumpărase greşeala luând-o în căsătorie) au umbre lungi şi se răsfrâng asupra a ceea ce îţi este mai drag, ori fondul genetic al lui Edith era predispus la astfel de paralizii genetice. Doctorul îi atrage atenţia că nu există nicio certitudine pozitivă în privinţa paraliziei lui Edith: „-Nu cred nimic, se răsti el la mine. Şi nu admit niciun „aşadar”. Ce vreţi cu toţii de la mine? N-am fir telefonic direct cu bunul nostru Dumnezeu”, de unde deducem că și medicii sunt oameni și nu putem aștepta minuni din partea lor.
Aşadar, însuşindu-şi toate noţiunile acestea despre Kekesfalva şi despre cum se fac averile, Hofmiller are acum o nouă lumină asupra acestui personaj. Însă despărţindu-se de doctor, celălalt plan îl ia din nou prin surprindere, întrucât Kekesfalva îl acostează imediat, cerându-i un răspuns în privinţa însănătoşirii fiicei sale. Aici este vorba, până la urmă, de disperarea cruntă a unui părinte, care nu știe ce să facă cu propriul copil și care se agață în disperare de orice speranță posibilă și care și-ar da viața numai să-și vadă copilul fericit. Așa că și acțiunile la care recurge de multe ori Kekesfalva sunt întemeiate, dacă nu îndreptățite, pentru că nimeni nu poate fura dreptul unui părinte la speranță. Ei bine, aici intervine marea vină a tânărului narator, pentru că, în loc să-i spună adevărul lui Kekesfalva, nefericitul adevăr pe care nimeni nu voia să-l accepte de fapt, acela că Edith nu se va putea vindeca niciodată, el îl minte, dându-i speranțe false și asigurându-l că totul va fi bine şi că Edith va reuşi să meargă într-o bună zi. Turnându-le această otravă dulce în suflet, Hofmiller de fapt întârzie inevitabilul final. Iar, de aici, toate lucrurile se precipită. Disperat de a se elibera, el merge la superiorii săi şi cere să fie transferat obligatoriu într-un alt regimet, însă şi acum planurile îi sunt zădărnicite, doctorul atrăgându-i atenţia că o rupere bruscă a acestor iluzii, fundamentate de plecarea lui inopinată, vor degenera într-un final teribil pentru Edith. Plecarea lui nu i-ar fi confirmat decât lipsa dragostei pentru ea şi neadevărul că se va mai însănătoşi vreodată.
Presat din toate părţie, Hofmiller ajunge în stări de surescitare nervoasă vecine de multe ori cu nebunia, negăsind nicio soluţie. El nu o putea iubi pe Edith nu din pricina infirmităţii ei, ci din pricina sacrificiului unei astfel de vieţi. Compromisul de a avea constant grijă de un bolnav (fie că era o oarbă, ca în cazul lui Condor, sau o infirmă, în situația lui), nu exista în sfera de înţelegere şi de capacitate umană a sublocotenentului. O putea accepta pentru ceea ce ea era, dar nu îi putea răspunde cu aceeaşi fervoare în iubire.
Tocmai aici Condor vorbeşte despre compătimire şi ce înseamnă ea cu adevărat în plan uman: „Există două soiuri de compătimire. Unul, plin de slăbiciune şi sentimental, care de fapt, nu este altceva decât nerăbdarea inimii de a se elibera cât mai repede cu putinţă de penibila înduioşare în faţa nenorocirii altuia, aşadar o compătimire care nici măcar nu este compătimire, ci doar o apărare instinctivă a propriului suflet în faţa unei suferinţe străine. Şi un altul, singurul demn de luat în seamă – compătimirea nesentimentală, dar creatoare, care ştie ce vrea şi este hotărâtă să îndure totul, cu răbdare şi compasiune, până la capătul puterilor ei şi chiar mai departe.”
Departe de a-l acuza de slăbiciune umană pe tânărul şi nefericitul narator, Hofmiller se încadrează în prima categorie umană descrisă de Condor şi nu în cea de-a doua. Sacrificiul de sine este rezervat celor măreţi sau complet decăzuţi, iar adevărul este că abnegaţia nu este neapărat născută din milă, ci din dorinţa de a te simţi tu împlinit, ştiind că ai ajutat pe cineva. Dar lucrul acesta se petrece la cei mai mulţi dintre noi pe termen scurt. O viaţă de om, nu ar accepta-o decât foarte puţini să o facă. Aşa că în urma discuţiei finale purtată cu doctorul, cei doi convin ca Hofmiller să mai reziste opt zile presiunilor lui Edith, după care să plece, şi să încheie situaţia la modul diplomat.
Continuarea in partea a II-a…
Surse: Roger Ebert, Simon & Schuster Australia, El Viejo Topo, Okazii.ro, Medieval Archives, The Guardian, Tumblr, The Eye Emporium, Wikipedia, Catholic Miscarriage Support, The Borgen Project.
Pe Față 
Lasă un răspuns