Autor: Florin Turcu

Program flexibil, salariu motivant.

Găsim adesea termeni de o complexitate sporită care fac referire la condițiile de lucru într-un anunț de angajare. Marii corporatişti, marii retaileri, sau deopotrivă, micii afaceriști, postează zilnic anunțuri de angajare. De la muncitori necalificaţi la şefi de secție, de la paznici la conducători de unitate, zilnic, găsim zeci, sute chiar, de anunțuri pentru angajare. Impresia generală este că avem de unde alege, şi de asemenea, angajatorii au de unde alege.

Să fie oare aşa? Să fie oare atât de simplu?

Combinând anunțurile celor care îşi caută de lucru cu anunțurile celor care caută să angajeze, am obține o linie dreaptă. Cel puţin teoretic. Oferta stinge cererea, şi invers. Dar de ce găsim într-o platformă de anunțuri angajatori care caută candidați, şi mai jos, la câteva anunțuri distanță, un candidat care caută de lucru? Exact în același domeniu! Cine face legătura dintre cei doi? Sau mai corect, cine nu face legătura? De ce nu intră cei doi în contact direct? Este simplu…servicii externalizate de resurse umane. Angajatorul îşi cumpără un serviciu de recrutare, iar acești colaboratori nu dau greș, aproape niciodată. Se trasează criterii ferme, se impun norme şi standarde înalte, astfel că angajatorul de cele mai multe ori îşi cunoaște angajatul în primele zile de lucru, fără a fi luat personal contact cu el.

Existența firmei de recrutare ca şi intermediar facilitează, desigur, întreg procesul. Angajatul este chemat la interviu în urma selecției riguroase la care sunt supuși toți candidații care aplică, iar cei care operează interviurile ridică, la rândul lor, standardele şi criteriile de selecție. Nu mai miră pe nimeni absolvenții de studii tehnice care vând fast-food, sau mai rău, absolvenți de studii superioare magazioneri la un depozit obscur.

Un licențiat în Managementul Afacerilor lucrează ca operator call center, un absolvent de Teologie spală mașini la spălătoria auto din cartier, un sudor experimentat cu toate atestatele la zi, împinge cărucioare în parcarea supermarket-ului. De ce toate astea? Pentru că tocmai cei care intermediază mișcările de pe piaţa muncii adaugă cel puțin o clasă în plus la standardele cerute de angajator. Toată lumea este mulțumită, mai puţin salariații. La data la care scriu eu acest articol, un casier cu peste 15 ani în câmpul muncii, şi care lucrează la cel care se vrea a fi cel mai mare angajator din România are același salariu de încadrare ca şi muncitorul necalificat care păzește noaptea o parcare de TIR-uri. Pe demonstrate!

Dar nu despre extreme este vorba, ci despre direcția generală spre care se tinde. La interviuri nici nu prea contează ce pregătire ai, în ce domeniu, sau cât de reală este pregătirea ta, ci contează standardele pe care ești dispus să le atingi. Vorbim, desigur, despre angajatorii care-şi externalizeaza serviciul de resurse umane. Diplome la grămadă  cât mai multă pregătire, experiență bogată, şi o vârstă medie, nu mult peste 30. Toate acestea pentru un post de ajutor de bucătar într-un mare lanţ autohton de restaurante. De aceea avem impresia că oferta de locuri de muncă este bogată, pentru că la un moment dat ni se pare inaccesibilă, avem impresia că nu suntem destul de calificaţi. Dacă eliminăm anunțurile de angajare postate prin intermediul firmelor de recrutare, ajungem la niște cifre îngrijorătoare, aproximativ 10 oferte de muncă versus 70-80 de candidați care îşi căută de lucru. Apelând la intermediari vom găsi adesea expresii ca „program de lucru flexibil” sau „salariu motivant”. De fapt a devenit un clișeu atât de puternic imprimat în limbajul angajatorilor încât avem tendința să-i confundăm între ei, de multe ori.

– Salariu motivant = minimul pe economie, nimic nu te poate motiva mai intens decât foamea!

– Program de lucru flexibil = ești chemat la lucru din timpul tău liber, mereu existând câte un motiv foarte puternic!

– Bonusuri în funcție de performanță = bonuri de masă, dacă îţi îndeplinești toate sarcinile, plus 5-10% peste. Altfel, nu primești nimic, ba mai rău, ţi se taie din salariu!

– Echipă dinamică = mereu vei avea colegi noi. Adică vin şi pleacă. De ce oare? Dacă stai mai mult de un an, ai toate şansele să devii „cel mai vechi”!                                 –

– Posibilitatea de a avansa = ai grijă ce faci, când faci, cui faci, şi mai ales, de cate ori faci! Şi vei promova!

– Mediu de lucru plăcut şi călduros= un loc de muncă în care şeful tău este mereu prezent, pentru a supraveghea, pentru a monitoriza şi pentru a superviza întreaga activitate. De aceea la acel loc de muncă nu există ceartă, intrigă sau prejudecată!

Imaginați-vă o păstrăvărie care caută să angajeze doi oameni care să vândă peşte proaspăt oamenilor. Şi această păstrăvărie pune un anunț, cu toate clișeele şi expresiile elaborate. Sună bine? Se vede bine? „Miroase” bine? Nu…miroase a pește!

Şi totuși, rămâne întrebarea: Unde ne angajăm? Ar fi de preferat să evităm anunțurile superficiale şi deosebit de comune şi de fade? Ar fi bine să ne păstrăm piciorele pe pământ şi să îndrăznim să cerem doar ceea ce ni se cuvine? Din păcate, mult şi ieftin încă e la modă pe la noi. Mult şi ieftin este mai căutat decât puţin şi scump! Până nu încercăm să schimbăm ceva, acolo ne vom îndrepta. Spre mult şi ieftin!

Partea a II-a…

…fug la bancomat, scot 20 de lei şi sun la taxi. Puteam să aleg o mașină din parcarea complexului comercial, însă experiențele anterioare cu firma respectivă m-au făcut să ignor posibilitatea. Nu ştiu cum se procedează prin alte părți, însă la noi, în preajma centrelor comerciale se instituie monopol pentru firma de taxi care câștigă contractul şi are autorizație de a staționa şi de a prelua direct clienții. V-am spus că vorbim despre Timișoara? Nu… nu v-am spus…

Revin. Telefon, primul dispecerat, nu există mașină disponibilă. Al doilea dispecerat, la fel, nu există mașină disponibilă. Joi, ora 14:30. Al treilea dispecerat, timp estimat de preluare, 5-7 minute. În sfârșit, o mașină. Şofer de vârstă medie, undeva la 45-50 de ani. Logan alb, simplu, cu vopseaua de pe capotă şi de pe plafon mată, şi sărită, pe alocuri. La bord, pe lângă martorul „check engine”, mi-a sărit în ochi kilometrajul, care indica peste 440.000, nu am reținut exact. Doi ani mai avea voie să circule cu ea, deşi, dacă mă întrebați pe mine, mașina respectivă trosnea din toate încheieturile, şi la viraje, şi în linie dreapta, cred că şi oprită, tot se auzea ceva. Avea nevoie de îngrijiri intense, iar interiorul arăta dezastruos. Plus mirosul puternic de plastic încins combinat cu motorină şi cauciuc ars. 18,78 lei până acasă, cu aproape 3 lei mai mult faţă de Uber, pe același traseu. Şoferul nu era băştinaş, a venit în oraș când a început fata cea mare facultatea, şi a rămas aici, pentru că mai are o fată care începe la anul.  Am aflat asta fără să întreb, dar nu sunt antisocial, aşa că am ascultat respectuos povestea lui. Fiind prea concentrat să se destăinuie, atenția lui s-a cam îndepărtat de trafic, şi am avut parte de câteva frâne de Dacie. Este un mit, chiar ţin frânele de Dacie dacă ai grijă de ele…

Două curse, același traseu, două entități diferite.
Există servicii ieftine sau scumpe. Există servicii bune sau proaste. Regula universală ar fi că prețul crește direct proporțional cu calitatea serviciului, însă o mare parte din taximetria convențională din România a reușit să combine prețul mare cu proasta calitate. Şi de aici apare frustrarea, Uber a venit cu ideea opusă, de a combina un serviciu de calitate cu un preț mic. Deocamdată, e 1-0 pentru Uber.

Convinge-mă tu, ca taximetrist, să te aleg pe tine în loc de Uber, oferă-mi calitatea pe care o caut eu, respectă-te pe tine, taximetristule, apoi respectă-mă pe mine, şi la un moment dat s-ar putea să ai un plus faţă de Uber. Nu mă obliga pe mine să aleg taxi doar pentru că tu ai tradiție şi nu suporți concurenţa, pentru că, legal sau mai puţin legal, eu ca şi client, am nevoie de Uber. Cu toții avem nevoie de Uber, chiar dacă nu-l folosim cu toții. Doar aşa, cu o alternativă activă, POATE reușim să domesticim fenomenul taxi!

În urmă cu câteva săptămâni a avut loc la București protestul taximetriştilor, o mare galbenă întinzându-se în faţa Palatului Victoria, pentru ca din câteva sute de minţi să se audă o voce. Oficial, s-a încercat cosmetizarea glasului unitar, astfel că în mass-media a ajuns fraza „dorința protestatarilor este de a elimina concurenţa neloială şi de a pune semnul egal între toți transportatorii”. La nivelul „solului”, însă, n-a fost loc de politețe, lucrurile s-au spus pe bune, şi anume „să dispară Uber”!

De ce să dispară Uber? Pentru că trebuie să dispară…
Am citit zeci de articole despre conflictul Taxi vs Uber. Şoferi de taxi, sindicaliști din transporturi, oficiali din administrațiile locale, oameni fără implicații directe, chiar şi şoferi Uber, cu toții au adus argumente pro şi contra, în diferite moduri. Însă lipsește vocea cea mai puternică, sau nu i s-a dat prea mare importanță. O voce care ar fi putut cântări destul de mult în toată ecuația. Vocea consumatorului final. Uber este prezent în România de câțiva ani, deja, şi există două mari categorii de clienți. Cei care au folosit Uber, sau cei care n-au folosit deloc, dar au auzit de „minune”. Din neștiință, din conservatorism, de teamă sau proastă informare, există oameni care au auzit de Uber, dar nu au apelat niciodată la acest serviciu. Şi o mare parte dintre ei nu vor apela niciodată la aplicația-minune. Recunosc că nici eu nu aş fi apelat vreodată, dar cineva mai luminat şi mai deschis la minte decât mine mi-a recomandat sa încerc. Aplicația, contul de client, procedura în sine, totul este la îndemâna oricui.

De curiozitate am ales să fac prima cursă la întâmplare (plus că aveam prima cursă gratuită), astfel că prima mea experienţă cu Uber sună astfel:
– deschid aplicația, aleg destinația, îmi confirmă şoferul preluarea, timpul estimat de preluare 5 minute. Am stat efectiv cu telefonul în mână şi am urmărit cum se deplasa şoferul către mine, până a ajuns în faţa casei (sper că aşa face toată lumea la început, nu sunt eu singurul nebun…). Exact ca în descriere, o mașină semi-luxoasă, curată, un şofer plăcut şi îngrijit, o conduită respectuoasă în trafic, un miros subtil de odorizant, totul era aşa cum mi s-a spus. La final cobor, salut şi plec „în treaba mea”. Destinația era într-un complex comercial deosebit de mare, cu două hiper-market-uri, un mega magazin de bricolaje, şi alte zeci de magazine mai mici. Un fel de Băneasa, dar mai mic. După ce termin de fumat, sun la întâmplare la un taxi, să mă ducă înapoi, acasă. De dragul artei, am sacrificat o cursă gratuită cu Uber, şi o mică sumă de bani. Dar satisfacția de a putea face o comparație proprie, nu am cum să o descriu …

Fără cash, fără rest, fără bacşiş de rușine, fără ceas măsluit…

Continuarea în partea a II-a…

„Unde te vezi peste cinci ani?”

Sper că nu sunt eu singurul om amuzat şi contrariat, totodată, de întrebarea asta. Este o întrebare care a apărut relativ recent în limbajul codificat al angajatorilor. Seamănă izbitor de mult cu cincinalurile atent calculate şi plănuite în detaliu de către marii proletari ai vremurilor demult apuse.

„- De unde să ştiu eu, domnule? Eu nu ştiu nici dacă trec cu bine de interviul cu dumneata, ce să mai vorbim de 5 ani?”

Ar avea curajul cineva să răspundă aşa la un interviu care pretinde a fi serios? Probabil că nu. Răspunsul protocolar nu face decât să umple mândria unui angajator care ne face analiza psihologică în 5 minute, şi care, prin pâinea pe care ne-o oferă, considera că „ne are la mână”. Limbajul foarte elevat, cuvinte şi expresii atent alese, un parfum scump şi un birou luxos şi luminat ne lasă impresia că suntem inferiori. Şi totuși, cum trecem cu bine aceste interviuri? Cum „biruim” un angajator neîncrezător, cum îl facem să ne aleagă pe noi? Am gândit şi am extras un set de zece sfaturi utile pentru a putea vedea cu alţi ochi interviurile pentru angajare. Desigur, sfaturi şi ponturi sunt multe, şi sunt aplicabile în funcție de experienţa fiecăruia. Dar eu, personal, le consider cele mai importante pe acestea:

1. Fii degajat! Cel mai bun mod de a participa la un interviu este atunci când viitorul tău nu depinde neapărat de acel job. Dacă vrei să-ţi schimbi actualul job, încearcă să aplici când încă lucrezi, pentru a nu fi presat de timp, şi nici stresat în cazul unui eşec. Degajarea şi relaxarea fină îţi dau sentimentul de incredere în propriile forțe.

2. Citește cu atenție anunțul de angajare. Angajatorul presupune din start că ştii despre ce este vorba şi că ai citit cu atenție anunțul. De aceea, dacă pe parcursul derulării interviului formulezi întrebări care-şi au răspunsul în enunţul anunțului, sau în detaliile suplimentare, vei avea un mare minus. Şi mai important, aplică doar dacă ai certitudinea că te potriveşti cu job-ul respectiv.

3. Atenție la CV. Cel mai pertinent instrument de analiză a unui potențial angajat rămâne CV-ul. Adesea, această coală A4 este citită superficial, contând cantitatea, nu neapărat calitatea sau veridicitatea. Dar ce te faci dacă ești tu norocosul căruia i se citește din scoarță în scoarță CV-ul? Tot ce trebuie să faci este să-l umpli cu informații corecte, concrete şi mai ales, demonstrabile. Şi nu mai ești nevoit să-ţi amintești ce ai mințit sau ai „înflorit”.

4. Adoptă o ţinută potrivită pentru job-ul la care aplici. Nu te prezenta la 4 ace pentru un post de paznic sau muncitor necalificat. Sigur, nu este greșit, dar dă senzația subestimării de sine, sau supraestimării job-ului respectiv. Dacă doar aşa impresionezi un angajator,poti fi sigur de superficialitatea lui. Tot la capitolul ţinută, ai grijă de mâinile tale, să fie îngrijite. Este primul punct de contact între tine şi viitorul posibil şef.

5. Nu-ţi „rupe dinții” încercând să vorbești tot timpul academic. Desigur, nici jargonul nu este permis. Adoptă un discurs relaxat şi corect gramatical, şi mai ales, acoperă întrebările prin răspunsul tău. Mai bine scurt şi la obiect decât lung, şi total pe lângă. Şi mai ales, răspunde sincer întotdeauna.

6. Nu-ţi denigra fostul sau fostele job-uri. Chiar dacă ai ieșit pe uşa din spate, sau ai plecat de bunăvoie, încearcă să nu fi negativ în sensul extrem. Noul angajator va avea impresia că la finalul colaborării vei vorbi la fel şi despre el. Încearcă să combini diplomația cu sinceritatea şi formulează un răspuns corect şi concret.

7. Evită clișeele. Sau dă-le un alt aspect. Înaintea ta, şi după tine, au fost şi vor mai fi candidați. Dacă toți ar răspunde la fel sau în același sens, departajarea va fi deosebit de grea. Fii original şi formulează răspunsuri proprii, astfel vei fi mai ușor de remarcat între mulțimea de candidați. Folosește din plin abilitățile de comunicare pe care ţi le-ai descris în CV, astfel vei câștiga încredere.

8. Fii fair-play. Dacă în urma interviului ești catalogat ca fiind eligibil, dar nu te mai încântă job-ul, datorită unor aspecte pe care le-ai cunoscut la interviu, adu-i la cunoştinţă şi celui cu care ai dat interviul, indiferent cât de cordial ţi s-a părut. Chiar dacă nu o faci pe loc, lasă-ţi loc de „bună ziua” şi anunță-ţi refuzul printr-un telefon. Cândva va conta, fii sigur de asta.

9. Pune întrebări. Pe parcursul interviului  angajatorul îţi va prezenta în mare activitatea care se desfășoară la societatea lui, precum şi o mare parte din atribuţiunile care-i revin unui nou angajat. Pune întrebări, mai ales acolo unde nu ţi-e clar, chiar dacă sunt întrebări incomode. Lași impresia că ai ascultat cu atenție, şi îţi asumi de la început că vrei să înțelegi pe deplin ceea ce ai avea de făcut. Tot la capitolul întrebări, clarifică cele trei mari aspecte importante la un job: perioada de lucru, programul de lucru, şi bineînțeles, remuneraţia!

10. Nu uita de zâmbet. Zâmbetul denotă pozitivism, introduce starea de relaxare în discuția dintre doi oameni, şi mai ales, zâmbetul este un procedeu gratuit prin care arăți mai bine. Printr-un mic zâmbet poţi da un mare răspuns acolo unde cuvintele ar fi de prisos.

Tot printr-un zâmbet îmi închei şi eu acest scurt ghid, cu sfaturi de care eu am ţinut cont atunci când am fost la un interviu pentru angajare. Dacă ești diferit poţi considera că ai deja o caliate. Fă-ţi cunoscută această calitate, şi cândva, cineva sigur va observa şi va ţine cont cu adevărat!

Mult succes!

„Nu bate, nu troncăne”

Dacă ești la prima experiență în cumpărarea unei mașini second-hand, sigur vei fi impresionat de poveşti. Fie povestea cu băbuța, fie o sumedenie de facturi prin care negustorul încearcă să-ţi demonstreze câte investiții a făcut el înainte să-ţi pună ţie mașina „în brațe”. Şi când îl vezi cat de convins este că poţi să faci orice test, te-a câștigat. În linii mari, şi o mașină second-hand poate fi tratată ca una nouă, devine membru al familiei, încerci să o hrănești cu ce ai tu mai bun, o duci la service cu recomandare. Dar totuși, undeva există o reținere. Dacă te lasă în drum? Dacă investești în ea mai mult decât prețul pe care l-ai plătit? Un lucru este cât se poate de sigur, dacă o mașină are un defect, este aproape imposibil de vândut. Imposibil la un preț rezonabil, desigur.

Cum afli dacă ai procedat corect? De regulă nu mergi singur, mai ai pe cineva care „se pricepe”. Acel cineva are la îndemână un bagaj de cunoștințe şi experienţe menite să-ţi înlesnească alegerea. La un târg de mașini vii cu un gând şi pleci cu o mașină. Diferența faţă de o mașină nouă este, de cele mai multe ori, insesizabilă la început. Mașina arată bine, funcționează bine, este bine pusă la punct. Şi chiar miroase a nou. Ai un sentiment de împăcare şi o satisfacție aproape deplină atunci când ești la volan. Este mașina ta, ce contează că nu e nouă? Ești un caz fericit, pentru că unii negustori chiar sunt cu bune intenții. Intermediază tranzacția intre proprietarul de drept şi tine, noul proprietar. Şi îi „rămâne” ceva şi lui. Dar nu toți negustorii sunt de bună credință. Caută în dex cuvântul samsar. În principiu e același lucru. Dar în fapt, diferența este enormă. Kilometri daţi înapoi, reparații superficiale, piese contrafăcute, cosmetizări foarte recente, toate acestea menite să aducă un profit imens celui care intermediază. Samsarului, adică.

Există operațiuni nedetectabile nici cu ochi de şoim, nici cu testere performante, nici cu analize de specialitate. Un samsar îţi transformă rabla într-o bijuterie. Nimic greșit sau rău în asta. Doar că prețul pe care în plătești este cel final, adică pentru cum arată mașina şi ce „poveste” are în spatele ei. Garanția? „- Boss, aici mă găsești, ce naiba, că nu sunt de ieri-de azi!”. Pentru mulţi dintre noi, este suficient cuvântul cu mâna pe inimă. Şi aşa de multe ori ne trezim cu o sumă frumușică de bani dată, şi cu o mașină care necesită o investiție majoră pentru a se mai putea deplasa. Tractare, service, plus timp. Căi legale de atac nu prea există, şi dacă există, sunt rudimentare. Timpul şi banii rămân pierduţi, în mare parte. Şi dacă o repari superficial doar ca să te scapi de ea, s-a mai născut un samsar. Desigur, nu e obligatoriu ca toți samsarii să vândă chilipiruri la preț de lux, şi nici negustorii de bună credință sa-ţi vândă o mașină care să trăiască mii de ani! Cea mai corectă poziție este cea de evitare şi de prevenire. Cum? Ia o mașină second-hand, dar de la un prieten, sau un cunoscut. Ai măcar siguranța unui istoric recent cunoscut, plus liniștea că nu îţi sunt ascunse defecte majore. Şi ai făcut o afacere aproape bună. Sau chiar foarte bună. Dacă nu ai prieteni sau cunoscuţi de la care să cumperi o mașină, du-te cu încredere la un dealer auto, oricare ar fi el, şi studiază puţin ofertele la mașinile second-hand. Ei le numesc „rulate”. Pe bună dreptate. Proprietarul a terminat leasingul la ea şi a folosit-o ca monedă la sistemul buy-back. O mașină de 5 ani, cu istoric service cunoscut, de cele mai multe ori, revizii făcute la timp. În funcție de ofertă beneficiezi şi de garanție, minim un an de zile. Adică ai cui să i te adresezi în situațiile nefericite. Există sisteme de plată şi la mașinile rulate din oferta dealerilor, nu ești obligat să investești toţi banii de la început. Astfel ai o mașină achiziționată legal, de la un plătitor de taxe şi impozite, ca şi tine, şi o minimă acoperire, cel puţin la nivel ideologic. Dacă facem o paralelă intre o mașină nouă şi una second-hand, pe o perioadă de zece ani, graficele cu investițiile diferă. Mașina nouă are o investiție inițială mare, apoi mici investiții de întreținere. La o mașină rulată este un echilibru, o sumă aparent mică investită la început, cu cheltuieli ulterioare de întreținere mai mari ca la mașina nouă. Balanța, însă, s-ar putea să semene destul de mult.

Rămâne atunci întrebarea:

Cât de greu este să ai o mașină?

Este aproape un fleac. Indiferent că optezi pentru o mașină nouă sau una rulată, dacă alegerea ta este corectă şi inspirată, şi mai ales, dacă este potrivită pentru nevoile tale, o mașină îţi poate aduce, printre altele, două mari beneficii. Ușurință în deplasare şi comprimarea timpului necesar unei deplasări dintr-un loc în altul. Şi nici nu te plouă, decât dacă ai un cabrio defect! Tratează-ţi mașina ca pe un membru al familiei, pentru că mașinile, chiar sunt ca oamenii!

Nou în toate

Doi bătrânei simpatici așteaptă cuminți culoarea verde a semaforului pentru a traversa. Se ţin de mână, se uită cu atenție pe unde păşesc, şi vorbesc unul cu celălalt. Privesc în jurul lor ușor dezorientați, deşi este clar că au participat activ la toate transformările prin care a trecut orașul lor de suflet. Eu îi privesc atent, şi involuntar mi se postează un zâmbet pe faţă. Îmi şi imaginez cum în urmă cu 50 de ani aveau prima lor întâlnire, iar totul în jurul lor era mai simplu. Mai simplu pentru noi, cei de acum…Nu-mi savurez îndeajuns clipa, că în spatele meu aud un claxon lung şi niște verbe aruncate la adresa mea. Verbe şi organe. Dar nu cu mine avea ce avea, ci cu mama.

S-a făcut verde la semafor, plec ușor, ignorând semnalele încurajatoare din spatele meu, şi încerc să-i reperez cât mai mult pe bătrâneii pierduţi în mulțime. La un moment dat s-au oprit la o trecere de pietoni fără semafor, şi îşi așteaptă cuminți rândul. Reușesc cu greu să se descurce într-o sălbăticie de nedescris. Ei, şi mulţi alții, ca ei. Orașul lor s-a umplut de mașini, parcă dintr-o dată.

De fapt, nu dintr-o dată, ci progresiv, zi de zi, săptămână după săptămână. Apar mereu noi figuri, noi zgomote, noi povești. Fiecare mașină are o poveste, de la fabrică până la garaj, din intersecție până la parcare, de la semafor la semafor… Sunt sute de mii de poveşti în fiecare oraş. Este greu să ai o mașină? În principiu, nu. Oricine poate avea o mașină, oricine poate vinde sau cumpăra o mașină, oricine poate conduce o mașină, oricine poate lua parte la spectacolul zilnic de pe străzi. Trebuie doar să vrei…şi să ai bani!

În ultimii 15 ani a înflorit o modă care părea efemeră la un moment dat. O modă care seamănă în ascensiune cu moda telefoanelor mobile de la începutul anilor 2000. Telefoane care au trecut treptat, de la stadiul de lux la stadiul de necesitate. Şi mai apoi, la stadiul de obligație. Oricine vrea să comunice trebuie să aibe la dispoziție un telefon mobil. E aproape obligatoriu. La fel se întâmplă şi cu mașinile, a avea o mașină acum este strictă necesitate. În curând va deveni obligație. Sunt două mari categorii de cumpărători de mașini, cei consecvenţi şi cei practici. Mașini noi versus mașini second hand.    La mașinile noi este cel mai simplu, o investiție majoră la început, atât materială cât şi emoțională, după care, peste câțiva ani, alte mici investiții. Poveștile diferă de la om la om, de la mașină la mașină. Dar, în linii mari aşa se traduce. Un grafic descendent de investiții, un plan pe termen lung, un nou membru în familie. Aşa tind să fie tratate mașinile noi. Botezate la biserici, educate la spălătorie, hrănite zi de zi, tratate la service, când sunt bolnave. Mulţi oameni chiar le dau şi nume. Se pun şi talismane în parasolare, „ca să fie bine”! Şi de cele mai multe ori, chiar este bine. O mașină nouă, tratată cu responsabilitate, poate ajuta o familie, în cele mai diverse moduri. La job, la shopping, în vacanțe, în vizite, peste tot o luăm cu noi, face parte din familie. Şi nici nu este greu să ai o mașină nouă. Nu mai este obligatoriu să ai „banii jos”, sunt multe instrumente de plată care facilitează achiziția unei mașini noi. Şi mai sunt o sumedenie de avantaje de care este bine să ţinem cont atunci când optăm pentru achiziția unei mașini noi. Întreținere ieftină, taxe relativ mici, siguranța deplină asupra întregului ansamblu de piese şi accesorii din care este compusă mașina noastră. Mai e şi imaginea noastră în lumea din jur, care conteaza la fel de mult. Şi totuși, aruncând o privire mai atentă în marile sau micile orașe, pe străzi, în parcări, sau mai amănunțit, pe statistici, observăm moda care a înflorit în ultimii ani. Mașinile second hand.

Majoritatea sunt de import. De la o „băbuță” care mergea sâmbăta la supermarket şi duminica la biserică. Cunoaștem cu toții astfel de poveşti, majoritatea venind în explicarea unui număr mic de kilometri parcurşi în ani de zile. O sută de mii, în 15 ani. Nu e mult, într-adevăr. Şi dacă arată şi bine, chiar credem povestea cu băbuţa. Dar oare să fie atâtea băbuțe care nu mai au ce face cu „bijuteriile” lor de mașini, şi le vând la necunoscuți? Poate că da, există.  Oare nu suntem noi prea subiectivi şi naivi când alegem să credem pe cuvânt un negustor? Şi în spatele unei mașini second hand se ascunde sau există o poveste. Dar, de cele mai multe ori, se ascunde. Dacă o mașină care arată impecabil, funcționează ireproșabil, şi e incredibil de ieftină, dar totuși, are peste 300.000 de kilometri parcurşi, o mai cumperi? Te mai interesează? Probabil că nu. Dar totuși, nu vrei să pleci cu mâna goală de la târg. Şi atunci cumperi, de fapt, o poveste din spatele unei mașini. De multe ori povestea contează mai mult ca mașina. Cum alegem corect?

Continuarea în partea a II-a…

Fie că ești la prima experiență de acest gen, sau ai mai trecut de nenumărate ori prin întregul proces, în momentul în care te confrunți cu acest task s-ar putea să ai mai multe bătăi de cap decât te aștepți. Deşi, inițial, pare un proces simplu şi la îndemână. Motivele sunt multe şi diversificate, fie oferta este slab cantitativă sau calitativă, fie pretențiile tale sunt peste medie, sau pur şi simplu bugetul tău nu este suficient de mare pentru ceea ce plănuiești. În orice caz, pentru a reuși să faci acest pas cu succes, ţi-ar prinde bine să ai un scurt ghid pe care să-l consulţi şi care sa te ajute.  Desigur, sfaturile sunt orientative şi nu îţi garantează succesul, dar, dacă ţii cont de ele, întregul proces îţi va părea mai simplu. Şi chiar va fi mai simplu. E o experiență grea, cu multe bătăi de cap, dar deosebit de frumoasă şi de delicată.

1. Alocă-ţi TIMP suficient. Asigură-te că nu ești constrâns de azi pe mâine să iei o decizie, încearcă să-ţi stabilești un termen cât mai lung, care să-ţi permită să studiezi atent şi în detaliu cât mai multe oferte.

2. Fii CORECT! De cele mai multe ori proprietarii pun întrebări. Unele chiar incomode. Deşi pare că nu ar fi treaba lor unde lucrezi sau ce statut social ai, vei primi întrebări care îi ajută pe proprietari să afle mai exact cu cine au de-a face. Dacă ești fumător, spune-le de la început, dacă ai animal de companie, la fel, spune-le, dacă se mută şi prietenul/prietena sau iubitul/iubita, precizează de la început. S-ar putea să te trezești la un moment dat că ești în situația neplăcută de a da explicații, şi e mai rău ca atunci când ești scos la tablă şi nu ştii lecția.

3. Alege-ţi trei repere importante: Zonă, condiții şi preţ. Asta te va ajuta să departajezi ofertele bune, pe placul tău, de cele mai puţin inspirate. Ce rost are să închiriezi un apartament într-o zonă care nu îţi place, doar ca este la un preț bun? Încearcă să faci o combinație între cele trei repere şi vei găsi mai ușor ceea ce cauți.

4. Evită agențiile imobiliare. Nu neapărat să elimini ideea de a căuta prin intermediar, dar dacă tot o faci, asigură-te că merită investiția. Comisioanele sunt destul de mari şi diferă de la un oraș la altul. Nu uita să adaugi TVA-ul la costul comisionului, majoritatea agențiilor „uită” să precizeze. Agențiile imobiliare sunt din ce în ce mai multe, în vreme ce ofertele sunt destul de constante. Astfel, concurenţa dintre ele este, de multe ori, neloială. Aşa că fii cu băgare de seamă!

5. VIZIONEAZĂ! Dacă ţi-a plăcut o ofertă, prin prisma pozelor din anunț, înainte de a-ţi face ideea finală, vizionează efectiv locația. S-ar putea ca la vizionare impactul să fie altul, s-ar putea ca pozele din anunț să nu fie actuale, sau să fie ușor modificate. Destul cât să te facă pe tine să „te arunci” cu capul înainte. Nu e o problemă gravă, dar dezamăgirea te poate afecta mai mult decât crezi.

6. „Castanele”există sau nu? Nu. Nu există. Preţurile sunt stabilite de către piață, iar piața se reglează singură, la un moment dat. S-ar putea ca la un moment dat să închiriezi un apartament bun la preț mic, dar odată cu reglajele de pe piață s-ar putea să te trezești cu o renegociere de preț intre tine şi proprietar, de cele mai multe ori în defavoarea ta. Astfel că atâta timp cât plătești un preț corect, dormi liniștit.

7. Fii ferm în deciziile pe care le iei. Fie că le iei de unul singur sau ești influențat, deciziile tale este bine să fie ferme, da sau nu. Asta te va ajuta să descoperi mai profund ceea ce-ţi este pe plac, şi desigur, îţi va fi mai ușor să faci diferența când va fi cazul. Dacă ai renunțat la o ofertă, las-o în urmă, nu te mai gândi la ea, sigur ai avut un motiv bun!

8. În momentul în care ai găsit ceea ce cauţi şi ești hotărât, solicită contract de închiriere. O mare parte din proprietari evită această practică, deoarece chiria pe care tu o plătești trebuie raportată de către ei la organele fiscale, şi impozitată ca atare. Asta înseamnă o sumă mai mică pe care proprietarii o încasează efectiv pentru chirie. Totodată, fără un contract înregistrat la finanțe, tu locuiești ilegal în chirie. Şi amenzile sunt destul de mari. Cere contract de închiriere! Atenție, în mod normal, costurile trebuiesc suportate de către proprietar. Dar de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa, astfel că prețul final s-ar putea să crească, pentru a-i acoperi proprietarului costul cu plata impozitului. Dar sentimentul tău de liniște merită investiția, pe cuvânt!

9. Indiferent de modul în care porți o discuție cu un proprietar, indiferent de decizia pe care o iei, fii politicos. La un moment dat s-ar putea să te lovești din nou de aceleași persoane, şi recenziile pozitive îţi pot facilita sau îţi pot da prioritate la alegere. Şi proprietarii aleg, desigur!

10. Pe banii tăi tu ești stăpân! Pare un clișeu, dar mulţi dintre noi aleg calea mai simplă a compromisului atunci când cumpăra sau închiriază ceva. Nu-ţi place, nu închiriezi, e simplu. Chiar dacă proprietarul a bătut drum lung ca să-ţi arate ce are el de închiriat, chiar dacă ţi s-a părut „de treabă”, chiar dacă sunteți într-un stadiu avansat al discuțiilor, nimic şi nimeni nu te poate obliga să închiriezi dacă nu îţi place! Este ca atunci când intri într-un magazin de pantofi, şi vânzătoarea îţi arata 10 perechi, iar tu le probezi pe toate. Dacă nu îţi place, nu cumperi. Sau nu închiriezi. Pentru că nu închiriezi în fiecare zi, asigură-te că îţi place cu adevărat ceea ce se va numi o bună perioadă, casa ta!

Sper să vă fie utile aceste sfaturi, şi să vă ajute să treceți mai repede şi mai ușor prin procesul acesta. Pe mine, personal, m-au ajutat foarte mult de-a lungul timpului, astfel că am trecut de cinci ori prin experienţa de a căuta, de a alege şi de a închiria un apartament. De fiecare dată spun ca e ultima dată…

Primii pași.

Unul din primele semne ale maturizării noastre apare atunci când înflorește în noi dorința de libertate şi independenţă. Plecaţi din sânul familiei, la început, de cele mai multe ori am mixat libertatea cu dependenta de părinți, cel puţin financiar. De regulă, primele job-uri reprezintă experienţe slab calitative, dar cu o amprentă profundă asupra a ceea ce ne definim ca viitor. Una din primele alegeri pe care le facem este atunci când plecam din căminul de studenți într-un apartament, de cele mai multe ori, închiriat. Desigur, există privilegiați care vor primi mai mult, cu mai puține eforturi, dar nu este vorba despre ei, deocamdată. Este vorba despre noi.

Există două mari moduri prin care alegem un apartament de închiriat. Fie de la un prieten care are o cunoștință care închiriază, fie pe cont propriu, cu ziarul şi telefonul în mână. Alegem a doua variantă, mai liberă şi mai independentă. Desigur, nu mai folosim ziarul, este incomod si demodat, avem o sumedenie de platforme on-line care ne ajută din plin. La prima căutare realizăm cât de importantă a fost sistematizarea instituită cu ani în urmă, de comuniști. Realizăm că sunt foarte multe oferte, care mai de care mai atractive, si nu suntem nevoiți să facem rabat de la calitate. Aprindem o ţigare, apăsăm butonul de la cafetieră, ne așezăm la masă şi dam primul telefon.
” -Bună ziua! Aveți un anunț cu un apartament de închiriat, mai este valabil?
– Nu mai este, domnule, l-am închiriat săptămâna trecuta!”
Nu apucăm să fim politicoși, să mulțumim şi să salutăm, telefonul se închide. Observăm mai apoi că anunțul este adăugat cu 10 minute în urmă. O fi vreo greșeală. Aici începe marea aventură. Primul NU, primul fior, parcă tanti de la capătul celălalt m-a certat, ce o avea cu mine?! Nici o problemă, ziua este lungă şi am rezervat-o în întregime pentru a găsi un apartament, pentru a închiria şi pentru a ne muta. Cafeaua intre timp este gata, umplem o cană mare si reluăm căutarea.

După câteva zeci de minute avem deja notate şase numere de telefon care nu au răspuns, două numere care „revin”, si unul, cel mai interesant, pe care îl sunăm după cinci, sa stabilim întâlnirea.
Un duş rapid, îmbrăcăminte casual, şi am plecat. În anunț, apartamentul nu avea poze, dar din text mi-am dat seama ca mi se potrivește. O tanti de vârsta peste medie, ma vede, îmi întinde mâna şi ma conduce spre scara blocului. Parcă ar fi vrut să se oprească, parcă nu i-a plăcut prima impresie, parcă nu mai este la fel de plăcută ca la telefon. În fine, ce stiu eu despre psihologie?         „-Fumezi?” Mă întreabă ea parcă ostentativ…nu dau răspunsul, ca vine altă întrebare: „-la ce şcoală ești?”      Nu apuc să răspund, pentru că în următoarea fracțiune de secundă ma izbeşte un miros puternic de închis, şi dintr-o dată, vad pe uşa deschisă toată istoria lumii, cu toate bătăliile şi toate calamităţile ei. Este holul apartamentului.

Ajung acasă în camera de camin, târziu, sau cel puţin aşa mi se pare. Cafeaua este rece, nu am apucat să beau nici jumătate de cană. La fiecare închidere de ochi văd mobila de furnir, aragazul fabricat de întreprinderea „13 septembrie” şi frigiderul „Fram”. Şi parcă erau şi ceva perdele, nu-mi amintesc. Interacțiunea cu tanti nu a fost atâta de rea, dar făcusem o incursiune în istorie, în mijlocul unui oraș modern, într-un bloc cu patru etaje. La parter erau magazine frumos luminate, două farmacii, o bancă şi o casă de pariuri. Blocul avea interfon, ușă de termopan la intrare, şi casa scării luminată, plină de flori. Am fost prea politicos că să izbucnesc în plâns şi să fug cât văd cu ochii, i-am dat doamnei un „ne reauzim” mai protocolar ca salutul de dimineață al şefului. N-am mai dat nici un telefon toată seara, iar la job, a doua zi, priveam pierdut. Povestesc colegului meu, care mi-a devenit şi prieten intre timp, ce am văzut ziua trecută. Şi primesc un sfat util, INSISTĂ! Exact, insist, caut din nou, răsfoiesc din nou paginile aplicației, şi găsesc un anunț, cu poze, cu un preț foarte decent, minunat, chiar la doua străzi distanță de locul de muncă. Apelez repede şi entuziast, şi chiar răspunde cineva.

„E o minune!”

„-Alo, bună mamă! Te întreb ceva repede, poate ştii mai bine…ce înseamnă Agenție Imobiliară? …da, bine, dă-mi-l pe tata…tată, salut! Ia spune-mi, ce este o agenție imobiliară?

– Aha, am înțeles…comision, că ce?”

După scurta convesaţie cu tata aflu ce este Agenția Imobiliară. Este o entitate juridică de intermediere a proceselor de închiriere sau de vânzare a unui imobil. Contra unui comision, desigur. Şi ce-i rău în asta? Anunțuri sunt multe, decât să stau în apartamentul arhaic pe care îl văzusem, mai bine plătesc un comision şi altfel stăm de vorbă. Gresie, faianță, termopane, mobilă nouă…parcă avea şi televizor. Aaa…şi combină frigorifică nouă. Tanti avea „Fram”! Notez bine numărul agenției, mâine urmează să văd apartamentul mult visat. Dar, Cel de Sus, sau cel de jos, nu ştiu care dintre ei, pune mâna pe telefonul meu şi deschide din nou anunțurile, aşa, de curiozitate. După alte minunății am o revelație. Același apartament, dar postat de o altă agenție. La un preț mai mic.

„-Da, bună ziua! Nu ştiu sigur dacă mai este valabil acel anunț, dar avem altceva, tot în aceeași zonă, dacă treceți mâine pe la noi pe la agenție va dăm mai multe informații, acum nu mai este nimeni la birou.” Atââââttt!!! Dumnezeule, sunt în Rai!
„- Sărut-mâna tanti, mă scuzați că va deranjez la ora asta. M-am gândit mai bine şi nu pot sa iau apartamentul dumneavoastră, e puţin cam departe de locul meu de muncă, mi-a plăcut enorm, dar încerc să caut ceva mai aproape de benzinărie! Mulțumesc, sărut-mâna!”
Da, benzinărie! Doar nu credea cineva că după absolvirea facultății sunt angajat asistent manager sau PR la vreo multinațională. Minim pe economie plus bonuri, plus că „mai faci ceva pe lângă”. E destul pentru mine, îmi mai dau ai mei dacă nu mă descurc. Toată noaptea am răsfoit anunțuri peste anunțuri, iar mâine zi, la agenție am trecut de la extaz la agonie. Şi invers. Nu aveau nimic, doar anunțuri, dar nimic concret. Nu-i nimic, altă agenție.

Două zile, patru agenții, 5 platforme de anunțuri. Nimic! Eu vreau trei lucruri de la un apartament, condiții bune, preț bun şi în zona mea! Nici o agenție nu mi-a combinat decât maxim doua lucruri, excluzând al treilea.
-Condiții bune plus zona mea, dar prețul mult prea mare.
-Condiții bune plus preț bun, dar nu în zona mea, ci oricare altă zonă, departe!
-Preț bun plus zona mea, dar condiții medievale, uneori chiar mai rău ca la tanti.

Zile întregi de căutări, zero rezultate. Dar găsesc din întâmplare, apartamentul lui tanti, cu poze cu tot. Ridicase rulourile şi a permis luminii să intre. Parcă era altceva. Parcă îmi venea să sun. Dar văd imediat, anunțul postat la fel, de agenție. Şi mai jos, altă agenție. Şi toate platformele de anunțuri s-au umplut cu anunțul lui tanti, postat de agenții. Iau telefonul unui coleg şi o sun pe tanti, îmi schimb şi vocea, ce contează că a trecut o săptămână de când am vorbit cu ea…

Aflu de la tanti că nu a vorbit cu nici o agenție, pur şi simplu, agențiile au preluat anunțul cu forța. Sun la agenție pentru același anunț, desigur, nu este valabil, dar este altceva în zonă, dacă vin la agenție aflu…. Închid telefonul stupefiat. OPC scrie pe voi! „Ce vreți să reclamați? Aţi cumpărat ceva? Păi şi atunci? Aşa se procedează de ani de zile, ce crezi, ca ai găsit dumneata la 20 de ani apa minerală!?” Răspuns de la OPC. Fac un exercițiu de imaginație. Copiez câteva poze cu interioare de apartament şi postez ca anunț. Două ore, 6 apeluri, 5 agenții. Şi o familie cu copil. Eu postasem o garsonieră. Agențiilor le dau răspuns negativ ferm de fiecare dată. Mâine zi, anunțul meu apare din nou, la toate agențiile, exact cum l-am postat eu. Dar cu datele lor de contact! Şterg repede anunțul. Pana seara am mai primit o mulțime de apeluri, deşi am dezactivat anunțul, platformele reactualizează automat anunțurile. Ceartă-te cu ei dacă poţi, primești un reply automat „mulțumim pentru mesaj, vom analiza…”

Postez un anunț, de data aceasta real, „caut să închiriez”. Cu date exacte, pretenții şi buget. Anunțul nu este postat, încalcă termenii şi condițiile.

Într-un final reușesc să închiriez, după lungi căutări şi bătălii demne de bestseller. Cum, unde, şi în ce mod, în următoarele articole. Tot acolo îmi propun să creez un scurt ghid pentru cei care ajung în situația de a căuta un apartament de închiriat. Până atunci, să auzim de bine!

Visul românesc

Da. Avem şi noi visul romanesc. Pe alocuri seamănă cu visul american, însă al nostru este mult mai complex,mai bogat în detalii şi mai elaborat. Doar noi, românii, avem rădăcini de oameni buni, calzi, pașnici şi iubitori. Mereu am fost „cotropiţi” de către alte popoare, ducând veșnice bătălii în care biruiam chiar şi cu armate infime numeric, 1 la 10.000. Asta ne învață istoria, cu asta plecăm la drum după 12 ani de scoală.

Visul românesc are, așadar, tot dreptul de a fi mai bogat şi mai elaborat decât cel american. „Ce treabă avem noi cu ei, cu americanii?!” Părinții noștri au plecat de multă vreme de acasă, majoritatea de la ţară, unde au rămas singuri bunicii pe care îi vizităm în vacanțe sau în week-end-uri, plecând de la ei cu portbagajul plin de alimente „bio”. Sau eco, nu vad vreo diferență. Moneda de schimb nu e foarte variată, mergem cu portbagajul plin de lucruri pe care bătrânii nu le au la îndemână, nici măcar la colţ, la buticul cel mai bogat, la tanti Florica. Încă un lucru pe care „îl salvăm” în creierașul nostru, si pe care, la rândul nostru îl vom transmite mai departe, când vom putea. Părinții noștri nu au stat degeaba, si-au construit un cămin, au o mașină veche pe care o primesc eu când „iau carnetul”. Intre timp, se mai face o rată, la o altă mașină. Nu e de ajuns creditul pentru casă, sunt suficiente resurse şi pentru alt angajament. Încă un lucru pe care îl vom adăuga la băgăjelul nostru.

Vine timpul nostru să plecăm. Luăm cu mare atenție ultimele sfaturi de la tata, o tristă îmbrățișare de la mama, şi plecăm. De obicei în alt oraș, mai mare, cu multe provocări. În primii ani sarcina noastră este să-i facem mândri pe ai noștri. Dar, în cel mai nepotrivit moment, ne lovim de primele provocări. Primul job. Primul salariu, prima colegă care ne cade cu tronc. Şi brusc, tot ce am învățat de la ai noștri parcă nu prea mai are stil. Brusc devine învechit. Ultima bucată de emoție pe care o trăim copilărește este atunci când purtam straiele absolvirii. De ce sunt negre? De ce, în plină vară, purtăm hainele negre şi largi, si suntem obligați să fim fericiți?! Fericiți îmbrăcați în negru… Nu prea se încadrează în ceea ce credem noi că este fericirea. Dar, cumva, reușim să trecem peste. Este prima contradicție, dar nu este ceva anormal.  Avem răspunsul la întrebare, pe care l-am învățat cât am fost copii. „De ce? Pentru că așa am spus eu, de aia!!”. Plecăm în grabă către cafeneaua din complexul studențesc unde „îi cinstesc” pe părinții şi pe prietenii mei, care au îndurat canicula ca să mă vadă cum zâmbesc în pozele de grup. Plătesc eu ceea ce se consumă, chiar dacă banii din primul job nu sunt destui. Oricum sunt foarte puțini, dar nu am pretenții, încă. Mai am câteva săptămâni în care locuiesc în cămin, după care pot să-mi iau cu adevărat viaţa în piept. Acum sunt om cu facultate şi pot emite pretenții mai mari. Doar tata, cu şcoala profesională a reușit multe, eu de ce nu aş reuși?! Firul normal al visului românesc ar continua cu ascensiunea mea, cu multe praguri profesionale pe care le ating, cu prima relație de lungă durată, cu mult dorita nuntă, prima beție (oficială) când se naște primul meu copil. Am atât de multe lucruri să-l învăț…

Dar nu…un mare NU! Noi facem parte din generațiile care pun punct visului românesc. Sau îi schimbă cursul. Ne vom izbi de acest mare NU în fiecare zi, la fiecare pas pe care suntem hotărâți să-l facem. Deodată parcă nimic nu mai seamănă cu ce am învățat, 7 ani de acasă, 16 ani de şcoală. De ce?! Am luat premiul întâi cu coroniță în ciclul primar, am participat la olimpiade în ciclul gimnazial. În liceu nu am fost cel mai bun, am fost printre cei mai buni. Am avut şi restanțe la facultate, în ultimii ani. Dar am absolvit, până la urmă. De unde atâtea NU-uri? Am fost şi la biserică, să-mi cer iertare de la „Doamne-Doamne” pentru că am înjurat. A primit Steaua gol din offside în ultimul minut, aveam tot dreptul să înjur. Dar divinitatea se pare că m-a iertat, nu-mi mai place atât de mult sportul cu balonul rotund. Primul „NU!”. Vreau să plec din cămin, în chirie. Continuarea in partea a doua a articolului…