Muncă puțină pe bani mulţi – Partea I

Niciun comentariu

Visul românesc

Da. Avem şi noi visul romanesc. Pe alocuri seamănă cu visul american, însă al nostru este mult mai complex,mai bogat în detalii şi mai elaborat. Doar noi, românii, avem rădăcini de oameni buni, calzi, pașnici şi iubitori. Mereu am fost „cotropiţi” de către alte popoare, ducând veșnice bătălii în care biruiam chiar şi cu armate infime numeric, 1 la 10.000. Asta ne învață istoria, cu asta plecăm la drum după 12 ani de scoală.

Visul românesc are, așadar, tot dreptul de a fi mai bogat şi mai elaborat decât cel american. „Ce treabă avem noi cu ei, cu americanii?!” Părinții noștri au plecat de multă vreme de acasă, majoritatea de la ţară, unde au rămas singuri bunicii pe care îi vizităm în vacanțe sau în week-end-uri, plecând de la ei cu portbagajul plin de alimente „bio”. Sau eco, nu vad vreo diferență. Moneda de schimb nu e foarte variată, mergem cu portbagajul plin de lucruri pe care bătrânii nu le au la îndemână, nici măcar la colţ, la buticul cel mai bogat, la tanti Florica. Încă un lucru pe care „îl salvăm” în creierașul nostru, si pe care, la rândul nostru îl vom transmite mai departe, când vom putea. Părinții noștri nu au stat degeaba, si-au construit un cămin, au o mașină veche pe care o primesc eu când „iau carnetul”. Intre timp, se mai face o rată, la o altă mașină. Nu e de ajuns creditul pentru casă, sunt suficiente resurse şi pentru alt angajament. Încă un lucru pe care îl vom adăuga la băgăjelul nostru.

Vine timpul nostru să plecăm. Luăm cu mare atenție ultimele sfaturi de la tata, o tristă îmbrățișare de la mama, şi plecăm. De obicei în alt oraș, mai mare, cu multe provocări. În primii ani sarcina noastră este să-i facem mândri pe ai noștri. Dar, în cel mai nepotrivit moment, ne lovim de primele provocări. Primul job. Primul salariu, prima colegă care ne cade cu tronc. Şi brusc, tot ce am învățat de la ai noștri parcă nu prea mai are stil. Brusc devine învechit. Ultima bucată de emoție pe care o trăim copilărește este atunci când purtam straiele absolvirii. De ce sunt negre? De ce, în plină vară, purtăm hainele negre şi largi, si suntem obligați să fim fericiți?! Fericiți îmbrăcați în negru… Nu prea se încadrează în ceea ce credem noi că este fericirea. Dar, cumva, reușim să trecem peste. Este prima contradicție, dar nu este ceva anormal.  Avem răspunsul la întrebare, pe care l-am învățat cât am fost copii. „De ce? Pentru că așa am spus eu, de aia!!”. Plecăm în grabă către cafeneaua din complexul studențesc unde „îi cinstesc” pe părinții şi pe prietenii mei, care au îndurat canicula ca să mă vadă cum zâmbesc în pozele de grup. Plătesc eu ceea ce se consumă, chiar dacă banii din primul job nu sunt destui. Oricum sunt foarte puțini, dar nu am pretenții, încă. Mai am câteva săptămâni în care locuiesc în cămin, după care pot să-mi iau cu adevărat viaţa în piept. Acum sunt om cu facultate şi pot emite pretenții mai mari. Doar tata, cu şcoala profesională a reușit multe, eu de ce nu aş reuși?! Firul normal al visului românesc ar continua cu ascensiunea mea, cu multe praguri profesionale pe care le ating, cu prima relație de lungă durată, cu mult dorita nuntă, prima beție (oficială) când se naște primul meu copil. Am atât de multe lucruri să-l învăț…

Dar nu…un mare NU! Noi facem parte din generațiile care pun punct visului românesc. Sau îi schimbă cursul. Ne vom izbi de acest mare NU în fiecare zi, la fiecare pas pe care suntem hotărâți să-l facem. Deodată parcă nimic nu mai seamănă cu ce am învățat, 7 ani de acasă, 16 ani de şcoală. De ce?! Am luat premiul întâi cu coroniță în ciclul primar, am participat la olimpiade în ciclul gimnazial. În liceu nu am fost cel mai bun, am fost printre cei mai buni. Am avut şi restanțe la facultate, în ultimii ani. Dar am absolvit, până la urmă. De unde atâtea NU-uri? Am fost şi la biserică, să-mi cer iertare de la „Doamne-Doamne” pentru că am înjurat. A primit Steaua gol din offside în ultimul minut, aveam tot dreptul să înjur. Dar divinitatea se pare că m-a iertat, nu-mi mai place atât de mult sportul cu balonul rotund. Primul „NU!”. Vreau să plec din cămin, în chirie. Continuarea in partea a doua a articolului…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.