Facebook-ul este un instrument perfect când vine vorba să share-ui poze și videoclipuri cu prietenii și admiratorii tăi. Așa am cunoscut-o pe Maria, cea căreia i-am luat interviu pentru a o cunoaște mai bine și pentru a ne explica cum se creează magia. Consider că sunt mulți oameni talentați pe tot globul, nu doar în România, și că ar trebui promovați.
Maria, când ai început să pictezi? În copilărie ți-ai descoperit talentul?
Da și nu. Toți copiii pictează și eu am pictat. Mama mea încă mai păstrează un desen de când aveam 2 ani, cu un omuleț. Sunt sigură că nu aveam talent fiind copil, pentru că tot timpul mama mă ajuta cu temele de desen pentru școală. Însă, pot să spun că pereții și mobila nu au scăpat de desenele mele până a început tranziția către hârtie. Undeva la 12 ani am fost remarcată ca desenator când la școală au fost expuse portretele mamelor noastre.
Profesoara de desen din generală mi-a dat primul impuls să insist pe latura artistică. Ea m-a remarcat la o expoziție care avea tema toamnei, undeva pe la începutul clasei a V-a. Lucrarea mea a fost una abstractă, cu mulți ochi, cu multe frunze, care nu se asemăna deloc cu lucrările colegilor mei. Doamna profesoară mi-a cerut să mă dezvolt, îmi dădea de lucru din ce în ce mai mult. Așa a venit pasiunea pentru desen și mă bucur foarte mult că am insistat pe ea.
Cum îți găsești inspirație pentru fiecare lucrare?
Inspirația vine din orice, din simple discuții cu oameni, știri pe care le urmăresc la radio, imaginile pe care le văd, copaci înfloriți. Am avut și perioade lipsite de inspirație, cea mai lungă cred că a ținut aproape 4 ani și totuși când am pus mâna din nou pe creioane sau pe pensulă, curgeau ideile.
Cât timp petreci în medie pictând și cât timp îți ia să termini o lucrare?
Greu de spus. Am perioade în care desenez zilnic, dar și perioade de pauză. La un moment dat ajunsesem să îmi arunc materialele de desen crezând că oricum nu o să îmi mai folosească. Acum însă, nu am timp atât cât mi-aș dori să aloc picturii.
Ce materiale folosești?
Pentru desen e simplu, creioane și rareori tușuri sau markere. Pentru pictură materialele mele preferate au rămas vopselurile în ulei și pânză (asta de când bunica mea mi-a cumpărat în clasa a IV-a vopseluri în ulei, din greșeală), deși am abordat și acrilice și acuarele, dar datorită stilului meu foarte meticulos, și a obsesiei pentru detalii, vopselurile în ulei mi se potrivesc cel mai bine datorită timpului pe care mi-l oferă să insist pe o suprafață mică și vopseaua care rămâne udă îmi permite noi și noi intervenții.
Pictura e doar un hobby sau vrei să faci carieră în artă?
Cred că stagiul de hobby a fost depășit de mult, pentru că arta pentru mine e un mijloc de exprimare. E clar că picturile nu sunt pe înțelesul tuturor, ar fi chiar trist dacă toată lumea ar înțelege ce am vrut eu să ilustrez.
Mi-aș dori să pot să fac artă toată viața. Am ajuns să nu mă pot lipsi de pictură, am tot revenit la ea, chiar dacă am mai cochetat și cu muzică sau alte hobby-uri.
E clar că nu sunt dependentă financiar de artă. Cred că presiunea banilor ar dăuna unei lucrări. Arta și job-ul au fost două laturi ale vieții mele care nu au avut puncte comune, și ca timp, și ca resurse alocate, și ca gândire.
La ce competiții ai participat și ce premii ai câștigat?
Am participat la tot felul de concursuri, încă din școala generală, notabilă ar fi activitatea mea din timpul liceului când am câștigat locul I pe țară la un concurs de pictură religioasă organizat de Patriarhia Română. Tot în liceu am avut primele expoziții personale, care au continuat și în perioada după.
La vârsta de 27 de ani am hotărât să fac facultatea de arte. Am avut o perioadă de 2 ani de pauză între anul II și III deoarece nu găseam timpul suficient pentru a mă ocupa de facultate. În toamna anului trecut am reluat anul III. De atunci am tot avut expoziții, chiar și în cafenele, motivul fiind că oamenii numai au timpul și plăcerea să mai viziteze o galerie de artă.
Aparent lucrările mele au avut lipici la public atât de mult încât 2 dintre ele au fost furate chiar din rectoratul Universității. Am fost chiar și într-o tabără de pictură religioasă, pe sticlă, dar din păcate, am fost descalificată pentru că 2 din cele 3 lucrări mi-au fost furate chiar înainte de concurs, ceea ce mă bucură că cineva chiar le apreciază atât de mult.
Ce sfaturi le dai celor care sunt încă începători?
Pe măsură ce aprofundezi un domeniu observi că ești foarte departe de propriile țeluri. Începător cred că ești toată viața. În pricipiu, sfatul meu este să nu renunțe, să nu își lase visurile să fie doar atât. Eu mi-am dorit foarte mult să fac tatuaje, iar cel mai adesea de Halloween puteam să mă desfășor din plin. În 2009 am primit câteva kit-uri complete de tatuaj și țin minte că în vremea respectivă știu că nu era pusă la punct legislația, abia începeau cursurile de calificare în acest domeniu în România, era un domeniu destul de gri, destul de incert, dar l-am reluat anul acesta. Am făcut și cursurile de tatuaj artistic la școala acreditată de Ministerul Educației și Muncii din Craiova. Este pe drum certificatul meu de tatuator. Examenele doar ce le-am dat în luna Mai. Mă bucur că nu am renunțat și că în momentul actual am clienți care vor tatuaje.
Mai ai ceva de adăugat?
Pot să confirm că arta este terapie. O experiență inedită am avut între Crăciun și Revelion în 2015, am fost solicitată prin intermediul unei foste colege să particip la decorarea cu picturi a secției de Pediatrie a spitalului Municipal Fetești, din județul Ialomița. Eu în Fetești am fost născută și are un loc aparte în sufletul meu. A fost o mobilizare extraordinară și am fost surprinsă să văd doctorii, asistentele, mămici care își culcau copiii și care veneau să picteze alături de noi. Când am văzut bucuria acelor oameni și satisfacția pe care o vedeau pe măsură ce pereții luau viață sub pensula lor.
O prietenă m-a întrebat ce simt când pictez și nu puteam să îi explic foarte clar, dar m-am gândit și cred eu că am venit cu un răspuns inedit. Când pictez e aceeași senzație că și când vărs (râde), îți e rău până când reușești să verși. Când corpul și mintea se eliberează, se simte extraordinar.
Mi se întâmplă câteodată să visez că pictez ceva anume, mă trezesc de teamă să nu uit ideea, îmi fac o schiță rapidă pe hârtie cu câte detalii îmi amintesc și apoi pot să mă culc liniștită la loc.
Pe Maria o puteți găsi pe site-ul ei: http://www.maria-art.ro și pe pagina ei de Facebook: @ArtMariaTeodorescu.
și nu a putut să comunice și să contruiasca o relație cu copilul lui. Dă vina pe el să se simtă mai bine, crede despre el că e un monstru lipsit de sentimente pentru că le vinde copiilor așa ceva. Da, e adevărat. Nu e nicio noutate că sunt oameni lipsiți de scrupule și coloană vertebrală pe lumea asta, tot timpul a fost așa. Îl doare în cot pe ăla că un adolescent vine și cumpără droguri de la el. E treaba ta să observi dacă e ceva neînregula cu copilul și cum poți împiedica asta. Dependența nu se creează după 3 dăți. Dependența se creează când cineva e prea orb să își dea seama că ceva e neînregula. Și dacă un copil moare pentru prima dată când consumă pentru că e o doză prea mare, atunci e ca și cum ai spune că a picat un pian peste el în plină stradă. Poate te călca o mașină, poate te mușcă un șarpe, sunt atâtea moduri de a muri… E tragic, dar asta e realitatea.
torturat”, că “merită închisoare pe viată” sau că “oamenii ca el ar trebui exterminați sau arsi”? Nu ești cu nimic mai bun, ba din contră, dacă gandești asemenea aberații. Nu spun că nu merită pușcărie, dar sentința cu moarte e mult prea aspră. De unde știți voi unde se duceau drogurile? Poate se duceau la niște bogătani bătrâni care stau cu un cocktail în mână și îi doare la bască de viață. Eu zic că înainte să vorbim/scriem ceva să învățăm să căutăm ceva pe Google și să nu judecăm pentru că ne-am obișnuit cu idei comuniste. Poate reușim și noi să ne civilizăm în următorii 20 de ani doar prin a nu judeca.
Pe Față 