Noua generaţie rescrie istoria, se pare. De la sapă, la condei şi la acel magic touch-screen, drumul a fost lung şi anevoios, dar „worth-while”, cum se spune. Numai că între dependenţă şi demenţă nu mai este decât un pas.

Tinerii din ziua de azi nu numai că au devenit fascinaţi de lumea telefoanelor, dar s-au cufundat într-o lume complet virtuală. Lumea aceasta a telefoanelor, a computerelor i-a hipnotizat definitiv. Iar acest hipnotism pare să fie definitiv şi ireversibil, ca o boală incurabilă.

Fie că te afli în metrou, în autobuz, aşteptând în staţia de autobuz sau pe stradă, obiectul nelipsit şi inexorabil care îi însoţeşte pe tineri este întotdeuna telefonul. El le este şi tată, şi mamă, şi unchi şi mătuşă. Reprezintă totul pentru ei, lucru care a luat o amploare gravă. Aşa cum în armată soldaţilor le erau înmânate mitralierele sau baionetele, astfel sunt acum tinerii „înarmaţi” cu telefoane. El este Dumnezeul cel de toate zilele, făcătorul cerului şi al pământului. Şi nu numai că boala aceasta e infecţioasă, dar face victime constant chiar şi printre adulţi.

Tastarea, acel sunet păcănitor şi ticăit, reprezintă pentru ei sunetul liniştii, în vreme ce căştile reprezintă al doilea cel mai bun prieten al tinerilor. Din păcate, această “robotizare” a tinerilor nu va putea avea un final fericit, pentru că, în primul rând, radiaţiile emanate permanent de telefon pot duce la boli precum cancerul, în vreme ce ascultarea îndelungată la căşti poate duce la surzenie, evident, mai târziu sau mai devreme.

Însă cel mai trist lucru din toate astea este faptul că stăm unii lângă alţii, însă suntem la fel de singuri. Discutăm cu ceilalţi, aflaţi de partea cealaltă a telefonului, care sunt la fel de virtuali ca noi, iar ei discută cu noi, care suntem de partea cealaltă a telefonului şi, în final, suntem toţi complet virtuali. Deşi suntem toţi perfect reali.

O altă problemă este numărul mare de oameni. Valuri de cărnuri umane revărsate în metrou, în autobuz, pe stradă creează un haos, deşi unul ordonat, din care nu mai poţi ieşi. Vezi atât de multe feţe, atât de multe fete, în general, şi te întrebi: există un Dumnezeu pentru toţi aceşti oameni? Şi, în consecinţă, întristat de rezultatul deducţiei, constaţi că e mai logică legea lui Darwin conform căreia numai cei puternici supravieţuiesc.

Trăim printre oameni. Dar suntem mai singuri ca niciodată, mai invizibili ca niciodată, mai virtuali ca niciodată. Iar tocmai această virtualitate va fi vinovată de singuratatea din ce în ce mai accentuată a noastră.

Iar acest fenomen al tehnologizării în masă va duce la multe neajunsuri în viitor, pentru că, fiind atât de mulţi, (ceea ce e un paradox) nu vom mai reuşi să ne controlăm emoţiile. Am lipsit 3 ani din Bucureşti, pentru ca să constat, atunci când am revenit, că tinerii s-au schimbat şi mai rău.

Dacă te afli în metrou, 9 din 10 persoane scot “arma” şi butonează în disperare unor prieteni la fel de imaginari ca şi ei. Dacă te afli în autobuz, 9 din 10 tineri ascultă muzică la căşti fără a auzi nimic în jurul lor. Absurditatea este că fiecare, se pare, are pe cineva la capătul firului şi ajungi să crezi că toată lumea trăieşte la capătul unui fir invizibil de care nu se pot despărţi, asemenea Ariadnei şi a lui Theseu.

Exact cum drogat sau un beţiv îşi scoate sticla de bere/ţuică din buzunar să mai dea o duşcă, cum se spune, astfel fac şi tinerii cu telefonul. Vezi o domnişorică de 19-20 de ani intrând în autobuz cu o alură de doamnă arogantă, se aşează pe scaun şi, (ce credeţi că face), următorul gest al ei: îşi scoate telefonul.

Gestul ăsta se pare că a intrat în reflexul tuturor, indiferent de vârstă. Până şi bunicii o fac. Până şi adulţii – şi nu ştiu dacă să-mi imaginez dacă asta este doar o obsesie compulsivă sau o boală din cele mai grave, precum schizofrenia.

Pentru că, dacă un om normal sau aparent normal, ar fi făcut lucrul ăsta acum 100 de ani de faţă cu regale Austriei, cred că ar fi fost executat. Nu i-ar fi putut spune că trebuie să dea un like şi că trebuie să-şi găsească căştile ca să mai asculte o nouă melodie.

Dar să sperăm că aceasta este doar o criză şi va trece, ori vom ajunge la un nou nivel. În orice caz, tentaţia de a le lua telefonul şi de a-l arunca pe geam este atât de mare, încât cu greu rezişti acestei ispite.

Sunt convinsă că robotizarea în masă va continua şi se va agrava, dar, asemenea oricărei crize, va avea un punct culminant şi se va termina, făcându-se trecerea înspre o nouă etapă, poate mai gravă decât cea prezentă. Sper măcar să nu o prind eu, pentru că paradoxurile la care se va ajunge în viitor vor fi destul de mari şi serioase.

Cei total dependenţi de telefon ar trebui să fie înmormântaţi împreună cu el, pe piatra lor funerară scriind: “Aici este îngropat X-ulescu, împreună cu doamna Telefoneasca.” Sau: “Aici zace Iphon-escu, cel care nu putea renunţa deloc la a da share-uri sau like-uri”.

Dependenţa aceasta de telefon este asemănătoare cu cea de Coca-Cola, de la începutul anilor ’90. Dependenţa nu a trecut, ba s-a concretizat, apărând boli precum obezitatea în masă sau diabetul. Şi asta nu e tot. Au apărut şi alte noi branduri, la fel de periculoase, precum Schwepps, Fanta ori Sprite, care au eficientizat consumul, fundamentând lumea aceasta a “drogurilor uşoare”. Ideea este că orice dependenţă poate fi vindecată prin autocontrol, dar, din câte deduc eu, dorinţa de autocontrol e minimă, constatându-se, dimpotrivă, o lispă totală de voinţă în acest sens.

Dar mă întreb asemenea lui Dan Brown: ce s-ar întâmpla dacă, peste noapte, toate telefoanele ar dispărea? Şi, cel mai important, ce s-ar întampla dacă, activând doar un întrerupător, mii de oameni care călătoresc zilnic cu metroul, autobuzul, avionul, ar muri? Ar fi un gând tentant să punem capăt aceste orgii umane? Ar fi o mare tentaţie acestă baltă mare de sânge?

În orice caz, în ziua de azi, se pare că telefonul a devenit o prelungire a corpului nostru. În felul ăsta, riscăm să devenim parte din el definitiv sau el să devină parte din noi pentru totdeauna. După cum se zice, carul mic (telefonul) răstoarnă buturuga mare (omul), reuşind să-l domine şi să-l subjuge.

Închei cu o concluzie la fel de nefericită şi tristă: cât de singuri vom ajunge în final? Era tehnologiei va pune definitiv capăt legăturilor inter-umane, totul având să devină complet virtual? Vom ajunge să fim complet surzi şi muţi la cei din jurul nostru? Acest comportament tipic obsesiv-compulsiv ne va acapara şi ne va lua minţile definitiv? În final, consider că cei care îşi iubesc telefonul mai presus decât orice, ar trebui să rămână cu el pentru totdeauna. Dacă o persoană reală este mai puţin atractivă decât un telefon, atunci înseamnă că Polul Nord a devenit deja Polul Sud şi predicţiile mayaşe au fost toate eronate, după cum, de altfel, s-a şi demonstrat.

Dar, mai presus de toate, telefonul este oare bucate de cyborg din noi care abia iese la iveală şi cum vom arăta toţi ca nişte cyborgi virtuali? Să fie omul chiar însuşi robotul planificat al viitorului care deja a început să se definească?

 

Surse: Shutterstock, Narconon, Healthline, Recipes | HowStuffWorks.