Am revenit după o pauză (dau vina pe faptul că nu știam cum să denumesc articolul ăsta; încă nu știu, așa că i-am dat o notă) cu câteva idei despre ultimul joc lansat din seria Assassin’s Creed, și anume Valhalla. Deși am avut (relativ) multe de spus despre ultimele jocuri din aceeași serie, simt că nu e la fel pentru Valhalla.
Am cumpărat jocul imediat cum a ieșit, undeva prin Noiembrie 2020 și l-am terminat la sfârșitul lui Ianuarie, după aproximativ 130 de ore de joc. M-am focusat doar pe povestea principală, pentru ca sunt aproape zero side quests și nici nu m-am simțit obligată să le fac. Creșterea în experiență se face doar explorând povestea. Mai am încă părți de jucat, mai sunt sute de comori de luat, mistere de rezolvat și artefacte de colectat. Am făcut îndeajuns încât să pot continua cu povestea principală și atât.
Hai să vă spun câte ceva despre atmosferă, poveste și personaje, fară a vă ruina entuzismul de a le descoperi singuri.
Personajul vostru se va numi Eivor, indiferent de sexul pe care îl are. Viking-ul Eivor își va începe aventura în Nordul Europei și va migra către ținutul Anglo-Saxon (sau Anglia) imediat după ce începeți jocul, împreună cu clanul fratelui lui. Deși e în natura lor să fie cei care prădează, Eivor are un suflet bun (poate fi doar părerea mea) și încearcă să fie cât mai drăguț, cinstit și să facă orice lucru cu onoare.
Jocul e mult mai realist comparativ cu cele precedente în ceea ce privește înfățișarea caracterelor, dar și a peisajelor, modului de joc și misiunilor. Pasărea care te ajută nu mai are superputeri, calul arată (SURPRIZĂ!) ca un cal, diferite plante/fructe/legume îți oferta diferite efecte, poți să pescuiești, jocul iți dă multe opțiuni din care să alegi în dialogurile cu alte caractere (mai puțin când vine vorba de povestea principală – atunci o să ai două sau trei).
Ținutul Anglo-Saxon arată exact cum arată și în ziua de azi în zonele rurale și aici mă refer la formele geografice, faună și floră, vreme și … garduri. Da, ai citit bine, gardurile de stâncă. Nordul Europei arată … sterp și friguros. Îi înțeleg de ce au plecat în căutare de bogații.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că au băgat componenta spirituală. Jocul prezintă tradiții, obiceiuri și sărbători păgâne, dar și pe cele catolice. Aici merită menționate puterile psihoactive ale ciupercilor, sărbătorea Yule, rune, dualitatea ocultului (pe deoparte blesteme găsite în bilețele, locuri încărcate de energie negativă dată de vrăji, și pe cealaltă parte, rețete de poțiuni vindecătoare, simboluri pentru protecție și noroc, etc.), posibilitatea de a călători astral către Asgard, de a interacționa cu diverși zei Nordici (cum ar fi Odin sau Freya) și delectarea ochilor cu imaginea Valhallei și a Helheim-ului.
Nu vă explic ce sunt cele mai mai sus, că articolul ăsta ar fi infinit, așa că dacă vreți, puteți să vă documentați singuri.
În ceea ce privește povestea… aș spune că putea fi structurată într-un mod mai compact. Povestea nu se învârte atât de mult în jurul personajului principal, ci este fragmentată în poveștile fiecărei regiuni pe care Eivor vrea să o aibă ca aliat. La sfârșit, după ce „băieții răi” sunt descoperiți, povestea ia o întorsătură neașteptată (sau cel puțin eu nu am prevăzut-o).
Ca o notă finală, mie mi-a plăcut. Normal că sunt elemente care pot fi îmbunătățite, dar își merită costul. Având în vedere că Star Wars Jedi: Fallen Order a costat și mai mult, l-am jucat doar 10 ore până l-am terminat – asta comparând cu cele cel puțin 130 de ore de joc a jocului Valhalla (posibil chiar dublu, având în vedere că am lăsat la o parte adunatul de comori și artefacte).
Revin în una, două luni cu o recenzie pentru Immortals Fenyx Rising.
Mai multe poze (făcute de mine, bineînțeles) găsiți în galeria de mai jos.
Pe Față 