România este o țară cu o climă favorabilă pentru cultivarea multor specii de fructe, precum mere, pere, prune, cireșe, caise, piersici, nuci sau alune. Cu toate acestea, după 1990, producția internă de fructe a scăzut considerabil, iar importurile au crescut semnificativ, determinate de mai mulți factori, cum ar fi:
- îmbătrânirea și distrugerea livezilor existente, care au redus productivitatea și calitatea fructelor;
- lipsa investițiilor și a sprijinului pentru sectorul pomicol, care nu a beneficiat de suficiente fonduri europene, programe naționale sau facilități fiscale;
- schimbarea preferințelor consumatorilor, care au început să caute fructe exotice, cu un conținut mai mare de vitamine, antioxidanți sau fibre;
- creșterea ofertei și a accesibilității fructelor importate, care au devenit mai ieftine și mai disponibile pe tot parcursul anului.
Potrivit datelor APIA, în 2017, suprafața totală a livezilor din România era de aproximativ 102.683 de hectare, cu 67% mai mică decât în 1990, când se întindea pe 313.380 de hectare. De asemenea, producția de fructe a scăzut de la 1,4 milioane de tone, în 1990, la aproximativ 580.000 de tone, în 2017, un volum insuficient pentru a asigura necesarul intern1.
În schimb, importurile de fructe și legume au atins 1,3 milioane de tone în valoare de 976 de milioane de euro, în primele 10 luni din 2020, față de exporturi de doar 104.176 de tone în valoare de 139 de milioane de euro2. Cei mai importanți furnizori au fost Turcia, Grecia, Germania, Olanda și Polonia, iar cele mai solicitate fructe au fost bananele, portocalele, mandarinele, strugurii, ananasul, kiwi, avocado sau mango3.
Din totalul importurilor de fructe, cele mai mari cantități au fost de banane (238.000 de tone), portocale (147.000 de tone), mandarine (81.000 de tone), struguri (69.000 de tone) și ananas (49.000 de tone)3. Aceste fructe nu pot fi cultivate în România, deoarece au nevoie de un climat tropical sau subtropical, dar au o cerere mare din partea consumatorilor, care le apreciază pentru gustul lor dulce și pentru beneficiile lor pentru sănătate.
Pe lângă aceste fructe exotice, România a importat și fructe care pot fi produse în țară, dar care au o calitate sau o disponibilitate mai mare pe piața externă. De exemplu, România a importat 46.000 de tone de mere, 32.000 de tone de pere, 27.000 de tone de prune, 23.000 de tone de cireșe, 19.000 de tone de caise, 18.000 de tone de piersici, 12.000 de tone de nuci și 11.000 de tone de alune3. Aceste fructe provin în mare parte din țări vecine sau apropiate, cum ar fi Polonia, Ungaria, Grecia sau Turcia, care au o producție mai mare și mai constantă, datorită unor tehnologii și metode de cultură mai moderne și eficiente.
În concluzie, România a importat după 1990 o gamă variată de fructe, atât exotice, cât și autohtone, pentru a satisface cererea internă, care a depășit oferta locală. Importurile de fructe au avut avantajele de a diversifica consumul, de a asigura un aport nutrițional și de a oferi o alternativă mai ieftină și mai accesibilă. Însă, importurile de fructe au avut și dezavantaje, cum ar fi:
- creșterea deficitului comercial și a dependenței de importuri;
- reducerea competitivității și a veniturilor producătorilor români;
- pierderea calității și a prospețimii fructelor, care sunt transportate pe distanțe lungi și supuse unor tratamente chimice;
- afectarea mediului, prin creșterea emisiilor de gaze cu efect de seră și a consumului de resurse.
Pentru a reduce importurile de fructe și a stimula producția internă, este nevoie de o strategie integrată, care să implice atât autoritățile, cât și producătorii și consumatorii. Unele dintre măsurile posibile ar fi:
- modernizarea și reînnoirea livezilor existente, prin aplicarea unor tehnologii și metode de cultură mai eficiente și ecologice;
- diversificarea speciilor cultivate, prin adaptarea la condițiile climatice și la cerințele pieței;
- dezvoltarea capacităților de procesare, depozitare și ambalare a fructelor, pentru a le prelungi durata de viață și a le crește valoarea adăugată;
- promovarea consumului de fructe autohtone, prin campanii de informare, educație și marketing, care să evidențieze beneficiile lor pentru sănătate și mediu;
- susținerea producătorilor locali, prin facilitarea accesului la finanțare, consultanță, certificare, asigurare și distribuție.
Pe Față 