Nu toate aventurile mele sunt unele fericite sau amuzante. Nu ar fi totul minunat în lumea asta dacă ar domni „binele”?
(Vă recomand să citiți și Aventuri de Casieriță Partea I și Partea a II-a în caz că nu ați făcut-o deja)
O să vă divulg un secret. Casierițele vă judecă prin prisma a ce cumpărați. Ne uităm la ce aveți pe bandă și apoi la voi și din nou, la produsele de pe bandă cu o privire suspicioasă. Majoritatea din voi nici nu observați când facem asta că sunteți mult prea ocupați să vă gândiți cum să le așezați pe bandă, dacă ați uitat ceva, să vă uitați cine e în fața sau în spatele vostru, ce produse sunt pe lângă casă, cu ce e îmbrăcată tipa din față, etc. Putem să ne holbăm și câteva secunde la voi că tot nu observați. Și în cazul în care observați, putem să zâmbim și să vă salutăm.
Într-o zi ca oricare alta (prin 2013/2014), mă uitam pe bandă și am văzut o combinație de alimente pe care nu o vedeam prea des. O sticlă de ulei, o pungă de făină și o pungă de zahăr. Am ridicat privirea și am văzut o bunicuță. M-am bucurat să văd că la vârsta ei (~90 de ani) vine într-un mall să își facă cumpărăturile. I-am scanat produsele și i-am zis cât costă (dacă îmi amintesc bine, undeva pe la 9,5 lei).
A început să se caute prin buzunare și a scos 1 leu și câțiva bănuți. Mi-a întins banii și m-a întrebat dacă e de ajuns. Mi s-a întristat privirea. Totul a devenit dintr-o dată atât de „gri”…
Mi-am dat seama că nici nu știe cât mai costă un kilogram de făină. M-am întors către bunicuță și i-am zis că e totul plătit și i-am dat bănuții înapoi. Am marcat tranzacția ca plătită cu 10 lei și am închis sertarul. Nu a pus întrebări, mi-a mulțumit și și-a luat produsele.
Na, acuma că am făcut-o, trebuia să mă gândesc cum să fac să nu dau de belele cu șefii. Regula era că la sfârșitul zilei nu trebuia să avem mai mult de 10 lei pe minus, mai mult de 13 lei pe plus și să ne menținem tot timpul cât mai aproape de „zero”. Contrar opiniei publice, noi nu aveam bacșiș, ca urmare, nici o intenție de a fura clienții (mai multe detalii despre asta găsiți în Partea I).
Am văzut că mai am doar câteva monede mici în sertar. Am desfăcut fișicul de monede de 5 bani și pe cel de 1 ban. Pe cel de 1 ban nici nu mă chinuiam să îl desfac la începutul turei că toți le refuzau.
Ziceam de casierițe că vă judecă? Ei, de data asta chiar mi-a folosit la ceva. Mă uităm la oameni ce cumpărau, cum erau îmbrăcați și ce telefoane aveau. La cei mai „înzestrați” le dădeam rest 10 bani mai puțin sau le dădeam monede de 1 ban în loc de cele de 10 bani. Toți erau „dezgustați” de ele, dândumi-le înapoi. Strategia a mers pentru un timp. Apoi am rămas fără monede (aveam doar câteva de 50 de bani), dar nici nu am cerut să mi se aducă. Întrebam clienții dacă vor să aștepte până mi se aduc ca să le dau cei câțiva bănuți. Aproape toți mi-au zis că nu e nevoie și plecau. Alții nu erau atât de încântați și le arătam că efectiv nu am rest să le dau. La unul sau la doi clienți le-am dat 50 de bani chiar dacă restul lor trebuia să fie mai puțin.
Țineam oarecum un calcul mental cu bănuții pe care i-am adunat și cert e că cumva mi-a ieșit. La sfârșitul zilei cred că am avut doar 1 leu pe minus.
Vă rog eu, uitați-vă în jur, dacă vedeți pe cineva într-o postură asemănătoare, fiți drăguți și platiți-le și lor cumpărăturile. Câțiva lei în minus nu o să vă sărăcească.
Pe Față 
O persoana (care doreste sa ramana anonima) mi-a dat un mesaj prin email si mi-a cerut sa ii postez povestea, asa ca o voi lasa in comentariu aici:
‘Bună. Sunt casieriță la un supermarket destul de mare dintr-un mall. Deși cele mai multe intercalații cu clienții îmi aduc nervii cei de toate zilele, la un moment dat mi s-a întâmplat o chestie pe care nu o voi uita prea curând. Eram la o casă cu servire rapidă când vine la mine la casă o doamnă cu un băiețel de maxim 4-5 ani. Scanez produsele, iar printre ele se afla și un clopoțel care nu avea cod. Cum susține regulamentul, dacă produsul nu are cod iar clientul nu găsește altul, trebuie pus la retur. Astfel încât l-am pus în coșul de retur de lângă mine să îl pot duce mai târziu sau eventual să vină cineva din departament să îl ia. Dar când sunt aproape gata cu produsele, băiețelul vine si o întreabă pe mama lui unde este clopoțelul cu pricina. Mama sa îi spune că nu știe și cã poate îl iau data viitoare și continuă să bage produsele în plase. Atunci copilul spune pe un ton trist și resemnat spune:”Okay” și tace cu capul în pământ. Vă jur că mi s-a rupt inima. Am luat clopoțelul și i l-am întins băiețelului căruia imediat i s-a luminat fața și a început să sune din el. După ce doamna a plătit, m-am mai uitat o ultimă dată spre cei doi, doar ca să văd că băiețelul îi săruta mâna mamei. Întâmplarea aceasta m-a lăsat cu câteva lacrimi în ochi și cred că ar trebui mai multă lume să o știe. O seară faină!’
ApreciazăApreciază